Vânt unionist de la București spre Chișinău

Un val unionist traversează România și Republica Moldova. Zeci de localități de peste Prut au semnat deja declarații de unire cu România, iar Parlamentul de la București a votat o „Declarație so­lemnă pentru celebrarea Unirii Basarabiei cu Țara-Mamă, România, la 27 martie1918“ prin care spri­jină inițiativele unioniste ale cetățenilor celor două țări surori.

Fără îndoială, asemenea gesturi se înscriu în contextul Centenarului Marii Uniri. Fără îndoială că unele declarații ale politicienilor de la Bucu­rești au și un substrat electoral. Și to­tuși, indiferent de strategiile politice care pot sta în spatele unor inițiative (tema unionistă a fost, să o spunem drept, folosită pentru a atrage voturi în plus și de foarte multe ori a făcut rău, divizându-i pe unio­niștii din Republica Moldova), trebuie să ne bucu­răm că încă sunt destui români pe ambele maluri care doresc Unirea, care doresc revenirea acestui străvechi teritoriu românesc la Patria-Mamă și care rezonează la tema unionistă.

România de afară. Subiectul Republica Moldova, precum și subiectul comunităților istorice de români, inclusiv cele diseminate în Balcani, sunt prea importante pentru a ne împărți în tabere. Înainte de a fi de dreapta sau de stânga suntem români! Poate că cele scrise de mine nu sea­mănă cu analizele de până acum, însă profesorul meu de geopolitică de la Sorbona, Jacques Soppelsa, îmi spunea deseori, pe bună dreptate, că geopolitica este o știință su­biectivă atunci când ne plasăm în cadru național, atunci când facem strategii de politică externă.

Teritoriul dintre Prut și Nistru face parte din spațiul istoric românesc și orice inițiativă menită a menține vie ideea unității trebuie salutată și sprijinită. Oricare ar fi opinia aliaților noștri, nu trebuie să ne fie teamă în a afirma acest adevăr, iar acest lucru nu înseamnă nicidecum un atentat la suveranitatea și independența Republicii Moldova pe care România o susține și mereu a sus­ținut-o. Cu toate stângăciile, cu toate declarațiile, mai mult sau mai puțin inspirate, ale unor lideri de la București, România a fost statul care a sus­ținut cel mai mult consolidarea statalității Repu­blicii Moldova, iar de multe ori, atunci când inte­resele generale ale alianțelor din care facem parte au cerut-o, ne-am plasat propriile interese în plan secundar.

Desigur, cu toții știm că podurile de flori nu sunt suficiente. În primul rând, România nu s-a preocupat să lege fizic Republica Moldova de Europa. Nu există o autostradă Ungheni-Bucu­rești, Ungheni-Cluj-Napoca, nu există o linie fero­viară de mare viteză Iași-Cluj-Napoca, Iași-Bucu­rești, interconectarea energetică se realizează cu pași prea lenți. Nu am putut sau nu am știut să creăm locuri de muncă pentru ca teritoriul dintre Prut și Nistru să nu se depopuleze de romanofoni și romanofili cum nu s-a întâmplat nici pe vremea Rusiei țariste sau a lui Stalin.

Obstacole. Cei mai mulți frați de peste Prut își câștigă traiul în aglomerația moscovită și nu pe piața româ­nească, iar cetățenia română este mai de­grabă un pașaport pentru Occident. Păstrând proporțiile, China, înainte de revenirea Hong-Kong-ului în 1997, a făcut din zona de proximitate cu teritoriul britanic o adevărată vitrină. În cazul nostru, localitățile de frontieră de pe malul românesc al Prutului arată parcă desprinse din Evul Mediu. Să mergem mai aproape de noi, în Balcanii de Vest, unde Albania a legat Kosovo cu o auto­stradă. Nu mai vorbesc de unificarea secțiilor consulare albaneze și kosovare, ofertele comune în materie de turism și politicile comune destinate diasporei.

Apoi și efortul diplomatic este insuficient structurat și ne lipsește o strategie referitoare la Republica Moldova și la vecinătatea apropiată. Nu știu să existe un document strategic cu o foaie de parcurs pentru că, alături de Republica Moldova, trebuie incluse și toate comunitățile istorice de români din vecinătatea apropiată a României, din Ucraina, din Albania, din Grecia, din Macedonia și din Serbia. Misiunile noastre diplomatice din aceste țări trebuie întărite atât financiar, dar și cu personal, și cred că este inacceptabil ca în toți Balcanii de Vest să nu existe nicio filială a Institutului Cultural Român. Dificultățile financiare nu pot fi invocate pentru a justifica o asemenea carență!

Cât despre posibilitatea unirii, aceasta este în­de­părtată. Cu Transnistria cu sau fără trupe ru­sești pe teritoriul acesteia, Republica Moldova nu poate intra în UE și NATO, fie și prin absorbția cu România. Și mai este un aspect de luat în seamă. Chiar și unită cu România, legăturile teritoriului dintre Prut și Nistru cu Federația Rusă vor ră­mâ­ne foarte puternice, imposibil de șters. Acest lucru trebuie să îl avem în minte chiar în cazul în care istoria ne va surâde.

Ștefan Popescu este Doctor în istoria relațiilor internaționale contemporane la Universitatea Paris 1 - Sorbona și fost secretar de stat în MAE.
← Close