Alegerile înseamnă preferințe, indiferent de domeniu. A alege înseamnă a te hotărî asupra cuiva în defavoarea altcuiva sau asupra a ceva în defavoarea a altceva. Aleg să mă împrietenesc cu Maria, nu cu Olga. Aleg să văd Arezzo, nu Linz. Aleg să mănânc ostropel de pui, nu urzici. Drumurile noastre prin lume sunt îndeobște slalomuri printre opțiuni. Asta înseamnă că nu poți să cazi în robia lui unu fără efecte grave. Trecerea de la unu la doi sau la mai mulți e un pas atât de firesc, încât de multe ori nici nu-ți mai dai seama de el. Iar avocații pluralului se recrutează din cele mai diverse zone ale vieții.
Observatorul Alex Velea constată, într-un cântec al dumisale, că „dragostea se face-n minim doi“ (mă rog, e „minimum“, nu „minim“, dar ce înseamnă o amărâtă de licență poetică în fața unui Everest de înțelepciune și perspicacitate?). „It Takes Two“, conchid, la rândul lor, tot pe muzică, Tina Turner și Rod Stewart, spre a nu mai spune că și tangoul sau valsul presupune același lucru. Ei bine, la fel stau lucrurile și cu alegerile. E nevoie de cel puțin doi. Sau de trei. Sau de nouă. E absurd și nociv să nu ai de ales. „Alegerea dintre unu“ e o imposibilitate logică și trimite cu gândul la întrebarea „Care este diferența dintre un crocodil?“, însoțită de răspunsul „crocodilul e mai mult verde decât lung, fiindcă lung este doar în lungime, pe când verde e peste tot“. Și totuși, se înmulțesc în România cazurile în care alegerile înseamnă impas, parodie sau renghi de joasă speță. În care, fiind singur cuc pe traseu, alergătorul nu poate să termine cursa pe locul al doilea.
SIMULACRU FĂRĂ FISURI. Politica și fotbalul oferă exemple peste exemple de alegeri cu un singur candidat. Bunăoară, fostul premier Viorica Dăncilă își dă seama că, văduvită de înțelepciunea și de viziunea dumisale, nația riscă deriva absolută. Prin urmare, acceptă invitația de-a intra într-un partid despre care deocamdată lumea nu prea știe mare lucru și e primită cu covor roșu și sunet de fanfară. Partidul are un nume stupid – Națiune. Oameni. Împreună – și un acronim incorect: NOI. (În realitate, s-ar cuveni ca acronimul să fie NOÎ, câtă vreme diacriticele încă n-au fost trimise în surghiun.) E un caz straniu, în care entitatea primită e mult mai cunoscută decât entitatea primitoare.
Tocmai de aceea, pe valul popularității obținute cu atâta trudă și prin atâtea boacăne, de exprimare și nu numai, fostul premier e propulsat drept candidat unic al partidului la alegeri. Nu există contracandidat, pentru evitarea eventualelor neplăceri generate de situația în care membrii ar trebui să aleagă între X, Y și Z. Așa, nevoite să aleagă între X, domniile lor își repetă în gând gluma despre crocodil și apoi introduc bila în urnă. E un simulacru fără fisuri și o pătrundere furtunoasă în catastiful ridicolului politic din România. Un catastif unde Viorica Dăncilă se învecinează cu proaspătul președinte PNL, Nicolae Ciucă, ales conform aceluiași scenariu: fără experiență în partid, fără contur, fără opinii ferme și fără rival.
UNANIMITATE. Și în fotbal alegerea unui om din el însuși capătă proporțiile unui fenomen endemic. La Craiova, Sorin Cârțu devine președinte după același tipic, cu amendamentul că alegerile au loc pe stadion, după meci, iar electorii își depun voturile în urnele care tivesc suprafața de joc. Tot o cursă fără „iepuri“ se desfășoară și pentru funcția de președinte al Federației Române de Fotbal, unde au loc mici șurubării care înlesnesc parodia. În primul rând, cele două mandate pe care le poate îndeplini președintele devin, prin complicitatea subalternă a federalilor, trei la număr. And probably counting, fiindcă, la fel cum pofta vine mâncând, cheful de-a fi ales vine fiind ales. Dacă la precedentele alegeri Răzvan Burleanu are de fiecare dată un rival (Gheorghe Popescu și Ionuț Lupescu), de data asta riscul este nul.
Cei doi candidați prezumtivi care își depun totuși dosarele sunt respinși pe motive procedurale, iar Răzvan Burleanu câștigă al treilea mandat într-o aprigă încleștare cu sinele și într-o „câmpenească“ din a cărei poză de grup nu lipsește niciunul dintre cei care, la televizor, vituperează împotriva lui. Pentru ca farsa să fie deplină, victoria e obținută în unanimitate, printr-o manevră de care s-ar fi rușinat și Nicolae Ceaușescu: 272 de alegători din tot atâția ridică mâna ca la comandă. Mașina de vot preluată de Răzvan Burleanu de la Mircea Sandu răspunde pe loc la comenzi. Toată floarea cea vestită a fotbalului feminin, a fotbalului de sală și a Ligii a treia acționează ca la un semn. Și, în fond, de ce să nu obțină Răzvan Burleanu unanimitate?
Rezultatele, vorba unui jucător de acum trei decenii, „cântă pentru el“. Naționala feminină sub 17 ani încasează, printre bătăile soră cu moartea, un 0-12 cu Norvegia, omologii de la băieți primesc câte cinci-șase boabe pe meci, naționala mare se odihnește pe locul 48 din lume, ratând calificare după calificare, iar formațiile de club încheie competițiile europene în tururile preliminare, când echipele serioase sunt încă în vacanță. „Curat constituțional! Muzica!“
