A murit, la 91 de ani, Ion Ghițulescu. Un nume important din lumea de altădată a radioului, comparabil poate, ca valoare și capital de simpatie, cu un alt dispărut notoriu: Paul Grigoriu. Ghițulescu a fost un comentator și un coordonator inteligent, citit și cu simțul umorului. E celebru episodul în care, coordonând etapa din studio, el a spus la microfon: „Și-acum, să trecem de pe stadionul Dinamo pe alt stadion, ca să-și tragă sufletul jucătorii comentați de Ilie Dobre“.
Vestea morții lui Ghițulescu i-a întristat deopotrivă pe vârstnici și pe tinerii care i-au auzit numele pentru prima dată. Și nu doar atât. Mecanismele de recuperare postumă, un domeniu în care atingem mereu excelența, au fost puse imediat în funcțiune. Și au stabilit că Ion Ghițulescu e un titan alături de care jalnicele creaturi care comentează meciuri astăzi sunt niște apariții numai bune de stâlpul infamiei. (Diferența dintre comentariul radio și comentariul TV e survolată tacit, pentru ca judecata să nu cunoască atenuări.)
După cum știm, fenomenul nu e nou, cel puțin la români. Moartea conferă noblețe, detentă și un abonament la piscina cu superlative. Destul de puțină lume știa de Maria Cioncan, o atletă onestă, chinuită și muncitoare, cu un palmares în care intrau trei titluri balcanice și un bronz olimpic. În 2006, după ce un accident de mașină a smuls-o din lumea asta, atleta a fost ridicată la un nivel comparabil cu al Soniei O’Sullivan sau al Mariei Mutola. În general, fabricanții români de glorie postumă folosesc aceeași rețetă indiferent dacă e vorba de ziariști, actori, politicieni, istorici sau sportivi. Stingerea din viață dă drept de podium și de medalie, ceea ce spune ceva și despre neputința de a-i aprecia pe oameni cât timp îi avem la dispoziție vii și nevătămați.
BUTOIUL CU AMINTIRI. Evocarea lui Ion Ghițulescu și regretele la moartea lui sunt firești, de bună seamă. Nefirească e, în schimb, percepția asupra trecutului – o percepție viciată, în temeiul căreia era totuși bine când era rău. Motorul acestei atitudini e nostalgia, categoric. Ne e imposibil să nu ne regretăm tinerețea, chiar dacă ea a cuprins abuzuri, nedreptăți și suferințe. Trecerea anilor estompează contururile, iar ceea ce ni se părea otrăvitor atunci devine, după câteva decenii, pasabil.
La fel stau lucrurile și în cazul lui Ion Ghițulescu. Moartea lui a dat cep butoiului cu amintiri: „Ehe, ce frumos era pe atunci, la «Fotbal minut cu minut». Se jucau toate meciurile din etapă în aceeași zi și la aceeași oră, iar Ghițulescu ori comenta, ori era în studio și dădea legătura în țară. Ehe, și ce comentatori aveam atunci, nu ca muhaielele de azi. Păi era Sebi Domozină, era Nicu Soare, era Secoșan, era Mihăilescu la Galați, era Ghiță la Pitești, era Victor Tudor Popa la Cluj. Profesioniști sadea. Vremuri de glorie. Și uite acum, numai analfabeți și isterici“. În ce-i privește pe unii dintre comentatorii de atunci, confirm, erau de ispravă.
Cu Mihai Junea am purtat discuții despre multe alte lucruri, nu doar despre fotbal. „Nixe“ Secoșan nu era doar un comentator care știa să dea ritm și culoare meciului, dar nu-și lăsa coloana vertebrală la garderobă. Unii dintre noi țin minte și astăzi un FC Bihor – Jiul la care „Nixe“ i-a spus coordonatorului în direct: „Te rog să-mi mai dai legătura doar la sfârșit, ca să anunț cu cât a câștigat Jiul“.
Alți comentatori, în schimb, erau bonți, fără vervă și uneori agramați. Îi idealizăm retroactiv și la grămadă din două motive: fiindcă aveam 20 sau 30 de ani și fiindcă prezența lor, fie și evocată, ne procură muniție pentru bombardarea celor din prezent, în care vedem, nedrept și fără excepție, epigoni.
ÎN LIPSĂ DE ALTCEVA. Ce uită exigenții de astăzi, cărora puține lucruri le mai plac, e că-i ascultau pe eroii de ieri fiindcă nu aveau încotro. Meciurile se jucau la aceeași oră, ziua, din cauză că stadioanele (cu două excepții) nu aveau nocturnă. Și fiindcă oricum se întâmpla foarte rar să se transmită vreun meci la TV. „Fotbal minut cu minut“ era o emisiune atrăgătoare pentru bărbați fiindcă nu aveau internet, televiziune prin cablu și cincizeci de meciuri pe săptămână în direct din toate campionatele puternice ale Europei și Americii de Sud, cum au astăzi. Microbiștii se uitau la Olimpia Satu Mare – Corvinul Hunedoara și pentru că nu aveau cum să vadă Barcelona – Real sau Juventus – Milan. E simplu și comod să bombăni și să arăți cu degetul. E totodată logic, câtă vreme, ca plătitor de abonament, pretinzi în schimb servicii – inclusiv comentarii – de calitate.
Numai că exigența e una, iar idealizarea unui trecut cenușiu, cu totul alta. Faptul că „Fotbal minut cu minut“ era o emisiune așteptată de domni (doamnele, nu uităm, aveau alte preferințe) ține de lipsa de culoare a vieții de atunci. Și de sărăcia ofertei radio-TV. În anii 1980, nici măcar meciurile importante ale echipelor noastre de club nu figurau în programele TV. Abia cu două-trei ore înainte de începere prindea cheag zvonul că aveau totuși să se transmită, pentru a-i face pe microbiști să transforme înjurătura în elogiu: „Hai, domn’e, că au fost băieți de comitet“. Așa era pe atunci. Chiar v-ar plăcea să vă întoarceți în timp? Să renunțați la Ligue 1, Serie A și La Liga pentru o relatare radio de la Brăila sau Bacău?
