Infrastructura sportivă din România se află, fără îndoială, într-o stare de subdezvoltare. Se poate face o comparație, în ceea ce privește nivelul de dezvoltare al infrastructurii sportive, doar cu infrastructura rutieră și cea feroviară. Și totuși, în ultimii ani, ceva se întâmplă în ceea ce privește stadioanele. De cel puțin șase-șapte ani, ca prin farmec, bugetul de stat a găsit fonduri pentru construcția de stadioane, iar primarii din țară au reușit, ca prin minune, să îi convingă pe decidenții politici de la București să le pună la dispoziție fonduri pentru construcția de stadioane.
TOTUL ARE O LIMITĂ. Organizarea de către România a câtorva partide de fotbal din cadrul turneului final EURO 2020, desfășurat în anul 2021, a fost un moment de vârf. Mai exact, pregătirea competiției a fost importantă. Condițiile impuse de UEFA pentru organizarea partidelor au fost ca România să construiască sau să renoveze trei-patru stadioane.
Ceea ce, în linii mari, s-a reușit. Bucureștiul a ajuns să aibă, într-un deceniu, patru stadioane nou-nouțe (Arena Națională, Steaua, Giulești, Arcul de Triumf), dar nu a reușit să construiască, de exemplu, o magistrală de metrou care să unească aeroportul de centrul Capitalei (o altă condiție pusă de UEFA pentru ca meciurile de la EURO 2020 să aibă loc în România, găsindu-se o altă soluție, de compromis, prin linia ferată de la Gara de Nord, care a însemnat mai mult decât nimic).
În principiu, nu este nimic greșit în a construi stadioane. Doar că totul are o limită sau mai exact ar trebui să aibă o logică regională. Este absurd și ineficient să construiești stadioane în orașe mici sau mari, în localități dintr-un județ, la grămadă, fără a ține cont de realitatea economică și socială. Nu mai vorbim de cea sportivă.
23 DE ARENE NOI. Într-un fel păstrând proporțiile, situația seamănă cu dorința de a construi aeroporturi. Au fost ani în care multe orașe mici din România doreau să construiască un aeroport, chiar dacă vecinii de la 200 de kilometri aveau același proiect sau, în unele situații, existau chiar și aeroporturi funcționale. Era, evident, lipsit de sens să împânzești țara cu aeroporturi, pentru că beneficiile obținute nu justificau costurile.
România avea nevoie de mai multe aeroporturi, dar ele trebuie construite în funcție de criterii sociale, economice, de mobilitate ș.a.m.d. La fel ar trebui gândite și stadioanele, pe baza unor studii de caz.
România este, însă, mereu surprinzătoare. Lucrurile funcționează în valuri. După ce timp de două decenii după anul 1989 nu s-a construit nicio bază sportivă, dintr-odată, în ultimii ani, există o explozie. Iată o listă cu localități în care s-au construit sau sunt proiecte de construcție de stadioane: București (patru), Cluj-Napoca, Craiova, Ploiești, Arad, Sfântu Gheorghe, Sibiu, Galați, Timișoara, Bacău, Brașov, Iași, Pitești, Suceava, Târgoviște, Alexandria, Slatina, Târgu Jiu, Botoșani, Buzău. Doar dacă înmulțim cele 23 de stadioane, unele realizate, altele în fază de machetă, cu un cost mediu de 20 de milioane de euro, înseamnă, la nivelul țării, aproximativ o jumătate de miliard de euro.
Marea problemă este că România pare a fi intrat într-un nou heirup. Fiecare primărie, mai mare sau mai mică, fiecare municipiu, mai mare sau mai mic, își dorește un stadion, indiferent dacă performanța sportivă o justifică sau nu și mai ales dacă există o logică economică și socială sau nu. Dacă guvernul nu realizează un studiu de impact, riscul ca banii să fie aruncați pe apa sâmbetei este mare.
O ABORDARE ECONOMICĂ. De fapt, se ia foarte puțin în calcul că un stadion ar trebui să fie și o afacere în sine. Evident că un stadion are valențe în dezvoltarea sportului într-o localitate sau un județ, dar trebuie să existe și o abordare economică. În sensul că fondurile publice alocate trebuie să genereze venituri.
Stadionul trebuie gândit ca un centru de business. Adică trebuie să găzduiască evenimente, nu doar sportive, ci și artistice, care să genereze venituri. Vrând-nevrând, trebuie să recunoaștem că varianta cea mai apropiată de un model de business rămâne Cluj-Napoca, nu doar prin stadion, ci și prin Sala Polivalentă. De exemplu, doar faptul că Polivalenta clujeană și-a găsit un partener comercial, care și-a atașat sigla, înseamnă o orientare probusiness. Un lucru pe care marile arene ale Europei îl fac de câteva zeci de ani.
Pandemia deteriorează situația la zi, dar nu trebuie să ne facă să abandonăm gândirea în termeni economici. Mai ales că infrastructura sportivă este, totuși, finanțată din bani publici.
O minimă morală, dacă nu legea, îi obligă pe administratorii bazelor sportive să le eficientizeze, măcar în sensul în care cheltuielile curente să fie acoperite prin venituri.
În concluzie, nu e normal să se construiască stadioane doar ca să se cheltuiască banii și pentru ca primarii să își mai adauge un atu electoral. Un stadion trebuie să fie gândit și administrat ca o afacere, nu doar ca o simplă bază sportivă.
