Dacă până acum observatorii relațiilor internaționale căutau să adune părți din declarațiile președintelui Donald Trump și să le pună cap la cap astfel încât să poată înțelege ce anume ar însemna doctrina locatarului de la Casa Albă în materie de politică externă, iată că acum dispunem de un asemenea text. Cel care l-a formulat a fost chiar secretarul de stat Mike Pompeo, în cadrul oferit pe 4 decembrie la Bruxelles de German Marshall Fund, instituția americană simbol al promovării relațiilor transatlantice.
Suveranitate, înainte de toate. În fața publicului european, șeful diplomației americane a formulat principalul obiectiv al țării sale: o ordine liberală bazată pe state suverane. „Misiunea noastră este de a ne pune suveranitatea înaintea ordinii internaționale și ne dorim ca prietenii noștri (europeni, n.r.) să ne ajute spre atingerea acestui obiectiv, prin afirmarea propriilor lor suveranități.“ Mike Pompeo a criticat Uniunea Europeană, care așază interesele birocraților de la Bruxelles înaintea intereselor statelor membre și ale cetățenilor. În opinia sa, Brexit-ul a fost un „apel la realitate“ pentru europeni. De asemenea, criticile s-au îndreptat și către Organizația Națiunilor Unite și în mod particular asupra misiunilor sale de menținere a păcii „care nu aduc niciodată pacea“.
Nu au fost menajate nici Fondul Monetar Internațional, „care continuă să finanțeze China“, nici Banca Mondială, Organizația Mondială a Comerțului și Curtea Penală Internațională. Cuvinte deosebit de dure pentru un diplomat au fost îndreptate împotriva Acordului climatic de la Paris: „Ne-am anunțat intenția de a ne retrage din Acordul de la Paris privind schimbările climatice, în absența unor condiții mai bune pentru Statele Unite. Pactul actual ar fi sifonat bani din salariile americane și ar fi îmbogățit poluatorii precum China“.
Acordul cu Iranul nu a scăpat nici el criticilor lui Mike Pompeo, care considera că „o birocrație în plus“ nu va rezolva în mod fundamental problemele regiunii. „Multilateralismul este prea adesea considerat drept un scop ultim“, a regretat șeful diplomației americane, care totuși a apreciat rolul NATO, „cea mai mare alianță militară din istorie“, anunțând că în aprilie va găzdui la Washington o întâlnire la nivel de miniștri de Externe pentru a marca cea de-a 70-a aniversare a organizației.
Leadership-ul american. Pe scurt, SUA sunt pentru alianțe de state suverane, în sensul clasic al termenului, care să „îndiguiască“ principalii adversari ai ordinii liberale, începând cu China, apoi Rusia și Iranul. Alianțele nu trebuie văzute
ca având vocație supranațională. Este vorba de o revenire la diplomația Congresului de la Viena, numai că aici este vorba de un leadership, cel american, care orientează sau modelează în funcție de interesele sale alianța sau clubul de state.
Cu acest discurs avem conturată adevărata provocare pentru Uniunea Europeană, a cărei viziune, cel puțin la nivel oficial, merge aproape strict în sensul opus al celor declarate de domnul Pompeo. Când spun provocare, mă refer în primul rând la capacitatea Uniunii de a rămâne coerentă pe marile dosare internaționale, având în vedere poziția strictă a unor state membre (mai ales a celor din nucleul dur) și a altora mai apropiate de viziunea Washingtonului, considerat drept singurul garant în materie de securitate.
Instituționalizarea vitezelor, cu alte cuvinte o Uniune Europeană cu geometrie variabilă, care să permită poziții mai apropiate de agenda americană, dacă interesele statelor membre o cer. Însă acest lucru va avea un cost și va fi legat de politica de coeziune. Este greu de crezut că Franța și Germania vor accepta fără obiecții un club proamerican de state membre UE.
Pe de altă parte, dacă privim harta politică mondială, nu putem să nu recunoaștem că multe blocaje ale sistemului internațional sunt determinate de slăbiciunea statelor (cazul Yemenului), de slăbiciunea națiunilor și a contractului social (cazul Mali, împărțit între nord și sud, dar și al Irakului), dar și de imposibilitatea asumării unui rol pentru actori care ar avea vocație globală precum Uniunea Europeană (lipsită de politică externă și de securitate comună ca urmare fie a rivalităților între țările membre, fie a diferențelor de viziune).
Acestea sunt realități punctate de domnul Pompeo și care nu pot fi negate. Însă critica instituțiilor multilaterale trebuie însoțită și de soluții de reformă. Poate că multilateralismul nu reprezintă un scop ultim, dar în mod cert este unica soluție de guvernanță globală din care nu pot lipsi marile țări emergente precum China.
