În România, octombrie este luna mustului, a vinului şi – printr-o interesantă coincidenţă – a pelerinajelor naţionale: la Iaşi, mulţimi considerabile se adună la moaştele sfintei Parascheva; la Bucureşti, lumea ia cu asalt în număr la fel de mare dealul Patriarhiei, ca să ajungă la sfântul Dimitrie Basarabov. Cu miile şi zecile de mii, veniţi de la zeci şi sute de kilometri, oamenii rabdă oboseala şi intemperiile, pentru a atinge şi săruta, preţ de câteva clipe, moaştele.
Cei mai cărturari în ale teologiei ştiu – cel puţin la modul intelectual – că, după cum scrie la Catehism, „sfinţii sunt mijlocitori pentru noi înaintea lui Dumnezeu“; mult mai mulţi sunt însă cei care, fără a avea vreo idee limpede în ce priveşte învăţătura ortodoxă despre sfinţi şi natura sfinţeniei, au totuşi convingerea că Biserica, cu relicvele, icoanele şi ritualurile ei, este capabilă să le ofere asistenţă supranaturală în diversele dificultăţi ale vieţii sau, cel puţin, că nu strică să te pui bine cu Dumnezeu şi cu sfinţii, că cine ştie… Cât de intensă este această convingere ne arată cele 86,5 procente cu care Ortodoxia acoperă, statistic atotputernică, România.
Cu fundul în două luntri. Ajuns cu cogitaţia în acest punct, n-am cum să nu îmi amintesc de o rudă care dădea cu osârdie „acatiste“ pentru o nepoată care, după părerea ei, avea nevoie disperată să se mărite; şi totuşi, credinţa neclintită în eficacitatea „intervenţiei rituale“, precum şi faptul că la biserică repeta docilă, cu tot restul lumii: „Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să vie. Amin“, n-o împiedicau să nutrească un scepticism total vizavi de dogma fundamentală a învierii.
La o privire mai atentă, se poate observa cum acelaşi gen de schizofrenie profundă afectează insidios legiunile de ortodocşi-cu-numele: aceştia cred în anumite puteri supranaturale cu care este înzestrată Biserica sau în anumite principii morale afirmate de către ea, însă nu cred în adevărul total al credinţei Bisericii – şi rezultă că respectivii se simt perfect confortabil într-o Biserică pe care o cred „cu har“ şi, în acelaşi timp, cel puţin parţial mincinoasă.
Crimă și împărtășanie. Nu suntem singurii „faliţi“. Spaţiul postsovietic, de pildă, abundă în mafioţi şi corupţi „de mare evlavie“, ce ctitoresc biserici, fac danii considerabile, de sărbători nu lipsesc de la liturghii şi chiar – spre extazul coreligionarilor mai naivi – se spovedesc şi se împărtăşesc în mod regulat: unii pentru că Ortodoxia e la modă printre „factorii de decizie“ (de la Constantin cel Mare încoace, aceasta este una dintre marile probleme ale Bisericii), alţii gândindu-se (fiecare cu logica lui) că, dacă chiar suntem făcuţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, probabil că şi Cel de Sus poate fi mituit ca să închidă ochii… Apropo de asta, actorul Dmitri Pevţov, un sex-simbol al cinematografului rus contemporan, spunea într-un foarte recent interviu: „Sunt un putinist absolut înfocat… Putin se spovedeşte şi se împărtăşeşte săptămânal. Ştiu sigur!“ şi continua imediat: „Şi pentru mine lucrul ăsta e foarte grăitor. Ortodoxul adevărat nu poate face răul, chiar dacă se ocupă cu o treabă atât de alunecoasă, căci a conduce Rusia e ceva arhicomplicat“.
Ca nuca-n perete. Această logică miroase, din perspectiva tradiţiei ortodoxe reale, a perversiune: pare a reieşi nu că asumarea religiei creştin-ortodoxe şi participarea la ritualurile ei impun nişte standarde ale responsabilităţii morale, ci că ele legitimează în mod automat orice faptă a „ortodoxului“, oricât de reprobabilă ar fi (principiul „ortodoxul adevărat nu poate face răul“, luat ca atare, este greu de tăgăduit, dar pare a se potrivi ca nuca în perete cu actualul preşedinte al Rusiei…).
În aceeaşi îngrijorătoare linie de gândire, în Orel a fost inaugurat acum câteva zile un monument (primul din istoria statului moscovit) al lui Ivan cel Groaznic, mare amator de teologie rafinată, iar totodată de torturi şi depravări nu mai puţin rafinate; în mod simptomatic, guvernatorul (comunist, dar nu vă miraţi, căci la foarte mulţi schizopravoslavnici ruşi asocierea Lenin-Hristos nu mai produce de mult disonanţe cognitive, deşi apostolul Pavel întreabă: „Ce însoţire are dreptatea cu fărădelegea, sau ce împărtăşire are lumina cu întunericul?“) şi-a încheiat discursul prin invocarea lui Dumnezeu… Cireaşa de pe tort: monumentul a fost sfinţit de duhovnicul vestitei mănăstiri Optina şi al însuşi patriarhului Chiril.
Restul e tăcere. Toate acestea te fac să te gândeşti fără să vrei la memorabila scenă vechi-testamentară în care prorocul Ilie îi întreabă pe evrei: „Până când veţi şchiopăta de amândouă picioarele? Dacă Domn este Dumnezeu, urmaţi Lui! Şi dacă este Baal, urmaţi aceluia“ (3 Regi, cap. 18). Din păcate, şi la noi lucrurile se petrec la fel ca în scenariul biblic: „Poporul însă nu a răspuns nimic“…
