Ca în fiecare an, la sfârșit de august, are loc pentru trei zile (27–29 august) reuniunea anuală a diplomației române. Acest exercițiu îi aduce împreună pe toți șefii misiunilor diplomatice ale României, diplomații din Centrală, dar și șefii de secții consulare, de birouri de reprezentare economică, decidenții politici în relațiile internaționale, cu scopul de a dezbate asupra mizelor internaționale ale țării noastre și pentru a contura mai bine îndeplinirea obiectivelor de politică externă. De bun augur, chiar numai pentru enunțarea titlului, au fost sesiunile legate de diplomația culturală, economică, științifică și cooperarea descentralizată, parteneriatele strategice, prezența României în Organizația Națiunilor Unite, vecinătatea estică a României, prezența noastră în Uniunea Europeană și, evident, pregătirea președinției române a Consiliului Uniunii Europene.
Merită amintită înscrierea în program a președintelui Academiei Române, istoricul Ioan-Aurel Pop, deoarece diplomația trebuie să înțeleagă timpul lung al istoriei, permanențele sale și mutațiile din sistemul internațional. Cei implicați în dispozitivul de acțiune externă trebuie să fie conștienți de identitatea noastră națională, de istoria și viziunea geografică a României, de locul nostru în concertul națiunilor europene, dar mai ales de mizele diplomatice ale Centenarului. De asemenea, inspirată a fost și alegerea invitatului de onoare, ministrul german al Afacerilor Externe, Heiko Maas, care arăta, cel puțin în teorie, că există unele persoane din MAE român care înțeleg nevoia echilibrului între SUA și cuplul franco-german.
Avem cu ce? Din păcate, nu am aflat nimic despre mijloacele pe care România și le alocă pentru a avea o diplomație eficientă. Dimpotrivă, am aflat de la domnul ministru Meleșcanu că, în ultimul timp, „a fost întărit profilul internațional al țării noastre“, că diplomația românească a avut „realizări semnificative“ și că „răspunde așteptărilor cetățenilor români“ acum, în prag de Centenar. De la alții am aflat că ne așteaptă o președinție de succes a Consiliului Uniunii Europene (deși nu reieșea clar dacă s-a înțeles președinția cărei instituții europene trebuie să o exercităm…). Cu alte cuvinte, totul merge foarte bine din punctul de vedere al diplomației noastre. Pentru obiectivitate, există un singur succes notabil al diplomației românești pe care trebuie să îl amintim: consolidarea statutului Brigăzii multinaționale NATO și recunoașterea ofertei României de găzduire a unui centru de comandă operațional; confirmarea de către recentul Summit NATO de la Bruxelles că Marea Neagră rămâne o regiune de interes special pentru Alianță, conform interesului strategic al României. Dar cam atât.
Felul stângace și iresponsabil în care a fost primit premierul Japoniei (întâmpinat la aeroport de un secretar de stat, iar nu de ministru de parcă ar fi fost prim-ministrul unei țări oarecare sau cu care avem contacte frecvente!) ne-a afectat. La fel și chestiunea eventualei mutări a ambasadei noastre de la Tel Aviv la Ierusalim, cu impact negativ asupra reputației internaționale, inclusiv blocarea inițiativei franceze la nivelul UE de a avea o declarație comună privind această decizie americană. La fel și insuccesul candidaturii noastre la OCDE, insuccesul candidaturilor românești pentru atragerea unor instituții europene la București (Agenția Europeană pentru Reglementare în Energie am pierdut-o în fața Sloveniei!), lipsa unei discuții sincere pe tema șanselor candidaturii noastre pentru un loc de membru nepermanent în Consiliul de Securitate al ONU. La fel și lipsa unei strategii coerente privind Republica Moldova și aș spune, mai ales, lipsa oricărei viziuni și politici față de singura regiune în care ne putem proiecta puterea statală – Balcanii – nici la nivel conceptual, dar nici ca mijloace (ambasade subdimensionate).
Fără sens. Nu s-a discutat despre posturile noastre diplomatice. La ce servește, spre exemplu, ambasada noastră din Mexico City sau cea din Jakarta? Cum le folosim în afară de a avea niște locuri prin care să mai rotim cadrele ministerului? Cum arată ambasadele noastre și relațiile noastre bilaterale cu motoarele economiei mondiale, China și India sau Vietnam și Coreea de Sud? Structura MAE răspunde nevoilor de reprezentare a României? Este acest minister mai eficient cu o conducere supradimensionată cu ministru, ministru delegat, șase secretari de stat și un subsecretar de stat? Cum folosim prezența noastră în formate precum Organizația Internațională a Francofoniei? Nu s-au avansat scenarii privind evoluția arhitecturii europene și situația României în ipoteza instituționalizării vitezelor. Cum se reflectă politica externă în media din România? Care este situația institutelor de profil?
De la decidenții politici care au luat cuvântul nu am auzit nimic despre importanța politicii externe în programele partidelor și pepinierele de „externiști“ din partide din rândul cărora se aleg miniștrii și secretarii de stat de resort. Până când nu se va pune un diagnostic corect, nu putem pretinde că avem vreo politică externă.
