Fidel Castro a murit. El líder máximo, comandantul-șef al Revoluției Cubaneze, avea 90 de ani. Comentatorii din România au preferat să rețină mai ales natura totalitară a regimului castrist și iluziile pe care și le-au făcut mulți intelectuali occidentali, ca Régis Debray sau Jack Lang. Aceștia nutreau o anumită nostalgie față de romantismul revoluționar al anilor ’60 și au transformat figura lui Castro într-o adevărată icoană la nivel mondial.
Însuși Papa Francisc a ținut să comunice că dispariția liderului cubanez, erou al mișcărilor altermondialiste, este „o veste tristă“.
„Un capriciu al destinului“. Pentru cei care au avut de suferit de pe urma regimului instaurat de Castro în 1959, pentru cei care au avut de suferit de pe urma vreunui regim dictatorial, dar și pentru cei care nu reușesc să privească mai detașat istoria, la 25 noiembrie 2016 s-a stins un dictator a cărui moarte a survenit prea târziu. Un destin revoltător de blând, cred inamicii.
Nu numai că Fidel a condus țara vreme de aproape cincizeci de ani, dar a reușit să îi transfere pașnic puterea fratelui său, Raul. Mai mult, la cel de-al VII-lea Congres al Partidului Comunist Cubanez, din august anul trecut, și-a lansat, în aplauzele tuturor, chiar testamentul politic: „Peste puțin timp voi împlini 90 de ani, iar acest lucru nu este rezultatul vreunui efort particular, ci un capriciu al destinului. Sunt ca toți ceilalți: în curând, îmi va suna și mie ceasul“, spunea cu acea ocazie Fidel, neuitând să afirme răspicat că „ideile comunismului cubanez sunt făcute să dăinuiască“.
Surpriza și mai mare a fost anunțul SUA din 20 iulie 2015, prin care erau restabilite relațiile diplomatice cu regimul de la Havana, care devenea astfel frecventabil pentru comunitatea internațională.
Protectorat american. Este însă important să ne aplecăm asupra istoriei Cubei pentru a înțelege longevitatea regimului castrist care, iată, nu se stinge odată cu moartea „părintelui Revoluției“, spre deosebire de Revoluția Franceză de la 1789, care a murit odată cu Robespierre și Saint-Just sau maoismul odată cu Mao Tzedun.
În 1898, Cuba devenea independentă față de Imperiul spaniol. A urmat însă dominația SUA, care au intervenit militar la Havana în 1906, în 1912, în 1914 și chiar în 1917, în plin război mondial, pentru a înăbuși orice mișcare de emancipare socială și politică.
De altfel, spiritul revoluționar permanent al societății cubaneze l-a făcut pe președintele american Theodore Roosevelt să declare în 1906 că își dorește ca „infernala Cubă“ să fie „ștearsă de pe suprafața pământului“.
Din 1903 și până în 1934, Cuba a fost practic un protectorat american. Așa-numitul amendament Platt, adoptat de Senatul american, acordă Statelor Unite dreptul permanent de a interveni în afacerile interne ale Cubei și de a dispune de două baze navale – Guantánamo și Bahia Honda.
Începând cu 1934 și până în 1958, țara a fost guvernată printr-un interpus, colonelul Fulgencio Batista, a cărui dictatură represivă a făcut mii de victime. Nemulțumirea cubanezilor față de Batista s-a extins și față de puterea protectoare de la Washington. Chiar un diplomat american recunoștea, la sfârșitul anilor 1950, că SUA au mai multă putere în Cuba decât președintele de la Havana. La acel moment, sectorul agricol cubanez era dominat de capitalurile americane și ar fi o eroare ca cineva să creadă că Fidel și-ar fi dorit o ruptură de SUA. Aceasta a intervenit numai în momentul în care a întreprins reforma agrară (17 mai 1959) și a descoperit un complot pus la cale la vârful armatei, cu ajutor american.
REVOLUȚIE ÎN RAMĂ. Experiența sovietică a Cubei nu are nimic similar cu experiența „roșie“ a statelor din Europa Centrală și de Est. A fost o alianță tactică: neomarxismul lui Nasser și ajutorul sovietic păreau să-i ofere singurele mijloace de rezistență în calea imperialismelor englez și francez și în calea spre modernizare.
Intrarea Cubei sub influența sovietică în 1960 nu s-a redus la o simplă aliniere cu Moscova, ci s-a înscris în lunga tradiție cubaneză a comportamentului unei țări mici aflate la punctul de contact între imperii. De aceea, castrismul a fost o „revoluție în cadrul unei revoluții“ (pentru a-l cita pe Debray), dorindu-se al treilea pol al revoluției socialiste, alături de Moscova și China.
Mișcările neocastriste care au proliferat ulterior în toată America Latină au fost, dincolo de derivele inevitabile către zone narco-mafiote, expresia dorinței unității politice latino-americane nedorită însă de marile puteri (inclusiv de SUA). Totodată, un efect al sentimentului că națiunile latino-americane nu s-au bucurat niciodată de o reală independență.
