Manifest pentru pianissimo

Există pe lume oameni dispuşi să justifice faptele semenilor prin toate argumentele posibile: bioritm, alinierea planetelor, istorie recentă, contaminări mentalitate, ghinion, specific naţional, impuls ne­controlabil etc. Nimic nu se naşte din nimic, iată deviza acestor înţelepţi cu sau fără deget la tâmplă. Astfel, hărmălaia prezentă e rodul surdinei trecute. Libertinajul de azi din liceele patriei provine din fixaţia de odinioară a matricolelor şi a cordeluţelor. Parada mutanţilor aflaţi în defilare zilnică la televizor îşi are originea în seceta de acum trei decenii, când programul TV avea două ore şi tot atâţia protagonişti. (Cu alte cuvinte, orice divetă care încăl­zeşte azi canapeaua emisiunilor nocturne e urmaşa cu semn schimbat a Elenei Ceauşescu.)

Trecutul le explică. Turismul sălbatic din mileniul trei se explică prin sigilarea graniţelor în comunism. În general, cauzele exceselor actuale trebuie căutate în penuria împâclită a deceniilor trecute. Polul plus de astăzi, al preaplinului, e urmarea polului minus de ieri, al deficitului. Aspiraţia spre belşug e revolta mută a săracului. Dacă acum vrem totul, e şi din cauză că în alte vremuri nu aveam voie (mai) nimic. Rezistă această teorie? Cum să nu. E logică? Sută la sută.

Nesimţirea din ultimii ani se bucură la rândul ei de alibiurile pe care i le găsesc cei care au răspuns la orice. Iar aceşti avocaţi fără barou ne spun în­truna că mârlănia galopantă, proasta creştere agresivă, dispreţul pentru intimitatea şi confortul minim al aproapelui   nu trebuie arătate cu degetul, ci înţelese. Perfect, aşa am procedat. Am aprofundat şi-am tot aprofundat până am înţeles. Sunt – în acea serie de sinonime care anunţă de obicei o criză de nervi – dumirit, lă­mu­rit, luminat şi edificat. Dar ce fac mai departe? Fiindcă am, iertat să fiu, pretenţia reciprocităţii. Dacă eu îl înţeleg pe nesim­ţit, aş vrea să mă în­ţeleagă şi el pe mine. Or, asta nu se întâmplă. Sigur, mi se poate spune că un ne­simţit înţelegător, un mârlan empatic, un neam prost prin care trece unda compasiunii e o con­tra­dicţie în termeni. Şi chiar aşa şi este. Dar asta nu aduce nici o umbră de consolare.

Un manifest pentru pianissimo nu e o formă de fundamentalism antidecibelic, ci doar o invitaţie la măsură. Nu vreau linişte de cimitir, de bibliotecă sau de meditaţie tibetană. Nu vreau ca lumea să se opereze colectiv de corzile vocale. Nu vreau să se audă musca. Îmi plac chefurile, îmi place zarva din pieţe, îmi place tumultul ritmat în fel şi chip al fie­cărei zile. Vreau doar să am încotro. Să găsesc din loc în loc oaze din care să beau câţiva stropi de tăcere când mi se face sete de ea. Nu de alta, dar nu ştiu cum să mă apăr în faţa celor care-mi ase­diază timpanele. Îmi lipseşte capacitatea de ri­pos­tă. Situaţia e delicată, ceea ce se poate constata mai cu seamă în mijloacele de transport. Dacă dai peste cineva care pute, te muţi mai încolo şi, sacrificând eventual tihna statului pe scaun, rezolvi. În schimb, dacă nimereşti peste un nesimţit care vor­beşte tare, mutatul mai încolo nu te ajută. De ce? Fiindcă mai încolo găseşti pe altcineva care vor­beşte la fel de tare. Şi mai încolo, la fel. Şi tot aşa.

Handicap. Colac peste pupăză, se simte din ce în ce mai intens transformarea unei calităţi în han­dicap. E vorba de discreţie, de o anume stilistică a reţinerii pe care unii o deprind din familie. Ţin minte că am fost învăţat de mic să nu vorbesc tare, să nu deranjez. Şi n-am făcut-o. Nu mi-am terorizat vecinii, n-am provocat migrene, n-am enervat.

Pentru ca acum să constat că sunt prost echipat pentru viaţă. Mă trezesc căutând uneori murmurul într-o pădure de răgete. Visez harpe, dar trăiesc printre alămuri.

Mă surprind în metrou, în tramvai sau în trolei­buz uitându-mă chiorâş la toţi cei care-mi destramă liniştea (pe care, ca un om rupt de realitate, conti­nui s-o cerşesc măcar din când în când) şi dorind să li se descarce iPhone-urile, să-i pă­lească faringita, să primească o veste care să-i lase fără grai sau măcar să coboare la prima. Ordon în gând suplicii de-o psihanalizabilă inventivitate pentru toţi vorbitorii aceştia pulmonari, care istorisesc răs­picat – la do de sus, cu aplomb de ofiţer care aco­peră cu vocea un parc auto în func­ţiune – ce au cumpărat de la piaţă, cum a jucat SC FC FCSB, de ce nu se înţeleg cu soacrele sau ce le-au făcut odras­lele la şcoală. Îi şfichiuiesc cu priviri ostile, mă încrunt plutonian, oftez excedat, închid cu zgomot şi exasperare cartea pe care-o citesc, pentru ca după două-trei secunde s-o redeschid osten­­tativ, spre a da totuşi de înţeles că nu mă dau bătut, că totul devine o chestiune de ambâţ şi că, măcar în orizontul zodiacului, e imprudent să te pui cu Leii.

Am visat într-o noapte că Monica Bellucci îmi dăduse întâlnire pe terasa unui hotel stilat din Sorrento. Câteva nopţi mai târziu, am visat că inventasem un potenţiometru prin care puteam să do­molesc urletele celor din preajmă, fără să se poată opune. Mărturisesc că la trezirea din al doilea vis m-am simţit mai trist decât la trezirea din primul.

Prozator, traducător și jurnalist sportiv, Radu Paraschivescu realizează emisiunea „Pastila de limbă” la Digi24.
← Close