Lumea musulmană și războiul din Gaza

Războiul din Fâșia Gaza capătă tot mai mult o colo­ratură de conflict între civilizații, părând a confirma teoria profesorului Samuel P. Huntington, dezvoltată în 1996 în faimosul eseu „Ciocnirea civilizațiilor“. Ima­ginile care ne parvin întăresc această impresie: pe de o parte, Hamas, Iran, Hezbollah și milițiile șiite din Irak, Siria și Yemen; pe de altă parte, grupurile aeronavale ame­ricane, expresiile de solidaritate ale liderilor poli­tici occidentali și, evident, Israelul.

Precauțiile liderilor europeni, dar și ale celor ame­ricani, pentru a nu pune în pericol pacea civilă din interiorul țărilor lor, accentuează și ele impresia că ne aflăm într-un conflict între Islam și Occident. Se adaugă discursul lui Recep Tayyip Erdogan, preșe­dintele Turciei, care la mitingul-mamut de la Istan­bul a vorbit despre războiul dintre cruce și semilună.

Că islamul are o esență imperială, exprimată la nivel subliminal de frontierele civilizaționale pe care comunitățile musulmane le construiesc chiar pe teritoriile statelor occidentale este indubitabil. Totuși, în ceea ce privește conflictul din Fâșia Gaza, lucrurile sunt mai nuanțate și merită să descriem câteva. Chiar așa-nu­mita „axă a rezistenței islamice“, din care fac parte Iranul, milițiile șiite din regiune, Qatarul și Turcia, nu este tocmai continuă în privința obiectivelor.

RĂSUCIREA LUI ERDOGAN. Înainte de atacul tero­rist din 7 octombrie, Turcia lui Erdogan făcuse un pas în spate în ceea ce privește susținerea organizațiilor Hamas și Frăția Musulmană, deoarece, pe fondul cri­zei economice, avea nevoie de petrodo­larii din Arabia Saudită și din Emirate, țări opuse drastic celor două grupări.

Evenimentul din 7 octombrie și mai ales operațiu­nile israeliene asupra Fâșiei Gaza i-au permis însă lui Erdogan să exploateze situația pentru a detrona lea­dershipul saudit în lumea sunnită. O încercare fusese făcută de Erdogan în vremea pandemiei de COVID-19, când, pe fondul criticilor la adresa prințului Mohammed bin Salman, care a organizat un pelerinaj la Mecca respectând cu strictețe recomandările Organizației Mondiale a Sănătății (OMS), președintele turc a decis reislamizarea catedralei Sfânta Sofia. Turcia contestă, de asemenea, leadershipul iranian în lumea musul­mană și nu întâmplător l-a sfidat pe secretarul de stat american, Antony Blinken, lă­sân­du-l numai în compania ministrului de externe, pentru a nu lăsa Tehera­nului exclusivitatea opoziției față de Statele Unite.

JOCURILE QATARULUI. Dacă mergem mai departe, în Qatar, alt susținător al grupărilor Frăția Musulmană și Hamas, observăm că acest stat și-a construit un rol regional de mediator. Susținerea pentru Frăția Musul­mană s-a făcut nu neapărat prin afinitate, ci mai de­grabă din rațiuni geopolitice, spre a dispune de o re­țea internațională care să reprezinte un competitor pentru rețelele salafiste, care în trecut erau în sfera de influență a Arabiei Saudite. Qatarul întreține și o rela­ție contractuală cu Ira­nul pentru a face contrapondere Arabiei Saudite, care a manifestat mereu velei­tăți de dominație: în momentul boicotului impus de aceasta din urmă, legăturile aeriene ale micului emirat se făceau prin spațiul aerian iranian, iar pe fondul sanc­țiunilor, Qatarul este cel care exploatează cel mai mare zăcământ de gaz din lume, situat în apele teritoriale qataro-iraniene, văr­sând Teheranului în contra­par­tidă fondurile cores­pun­ză­toare. În sfârșit, Qatarul, cu binecuvântarea guverne­lor israeliene conduse de Beniamin Netanyahu, finanța gruparea Hamas, cu scopul de a nu permite Iranului să aibă exclusivitate asupra mișcării palestiniene.

Să luăm și un ultim caz, cel al organizației Hezbollah, un adevărat portdrapel al Iranului în lumea arabo- sunnită, un instrument de captare a opiniilor publice arabe, din Casablanca și până la Riad, folosit ca instrument de presiune la adresa statelor arabe rivale.

În sfârșit, statele arabe aflate în dinamica acordurilor Abraham, de normalizare a relațiilor cu Israelul – aici putem include chiar și Qatarul, unde se află un birou de reprezentare, fără statut de misiune diploma­tică, al Israelului – plus Egipt și Iordania, acestea au ca principiu de politică externă „inamicul inamicului meu este prietenul meu“, cu alte cuvinte, inamicul Iranului, Israelul, este prietenul meu.

Iată, din aceste numai câteva exemple, prezentate schematic, geometriile variabile care traversează lu­mea musulmană din Orientul Mijlociu și Apropiat și datele care nuanțează foarte mult teoria lui Huntington și care pot da o șansă creării de punți între Occident și societățile cuprinse între Marea Neagră, estul Mediteranei și Oceanul Indian.

Trebuie să fim conștienți că acest război din Fâșia Gaza și această confruntare din regiune, care este pe fond competiția dintre curentele radicale și cele mode­rate ale islamului, reprezintă nu numai un subiect de politică externă pentru UE și lumea occidentală, cât și un subiect de politică internă.