În timp ce englezii stăteau la rând pentru a-și lua rămas-bun de la regină, românii se așezau la coadă pentru șaorma gratis, de la influencerul Dorian Popa. Vă propun să nu zăbovim prea mult pe seama acestei comparații, intenționat forțată și superficială, ci să ne concentrăm asupra conceptului de coadă. Avem o poziționare diferită în raport cu alte națiuni când vine vorba despre perspectiva asupra cozii, așa cum s-a văzut recent, când David Beckham a stat peste 12 ore la coadă, cu toate că putea să n-o facă; în schimb, Călin Popescu-Tăriceanu, cu ceva vreme în urmă, n-a stat, deși, tocmai pentru că reprezenta statul, putea să o facă.
Coada, observa antropologul american Edward T. Hall în volumul „The Silent Language“, ilustrează „egalitarismul fundamental“ al culturii occidentale. Asta nu înseamnă că nu există pilde negative în lumea vestică în raport cu civilizația cozii – la oficiile poștale, italienii se bagă în față cu străveziul pretext „pun și eu o întrebare“. Canadienii, însă, măcar semifinaliști mondiali la cozi civilizate, învață încă de pe băncile școlii conduita cozii: stau cuminte,
la rând, când se sună de recreație în școli. „A sta la coadă e privit ca un soi de adevăr universal“, susține publicist-comentatorul J.J. McCullough.
La Canadian School of Protocol and Etiquette din London, Ontario, studenții învață cum se stă la coadă, cum se păstrează locul acolo și, mai cu seamă, cât de aproape se stă. Un studiu din 2008 atestă faptul că săritul peste rând îi enervează pe canadieni mai tare decât telemarketingul și persoanele care nu strâng după căței. Mai multe surse de încredere îi indică însă pe japonezi drept campionii lumii la stat la coadă, fiind dat drept exemplu modul în care au așteptat niponii pentru mâncare sau pentru a folosi telefoane publice după tsunamiul din 2011. În suprapopulatele India și China, a nu te năpusti și a sta la un eventual rând reprezintă însă probe de slăbiciune. Cea mai mică ezitare e echivalentul pierderii trenului, a oportunității.
STATUL LA RÂND E UN TEST. În Marea Britanie – ca și fotbalul, coada n-a fost inventată acolo, doar reglementată –, ca să obții cetățenia, trebuie să răspunzi la întrebări legate de modul în care stai la rând. „Simplul gest de a respecta rândul celuilalt e unul dintre lucrurile care ne țin împreună în această țară“, spunea un fost ministru britanic, Philip Woolas.
Etimologic, cuvântul englezesc pentru coadă, queue (singurul care se pronunță la fel și dacă tai ultimele patru litere), a venit din latinescul cauda, trecând prin franceza veche, cue sau coe, ceea ce în argoul veacului al XII-lea desemna și organul masculin asemănat cu o codiță. Drept mulțumire pentru termen, eseistul și istoricul scoțian Thomas Carlyle a elogiat, în 1837, talentul francezilor de a sta la rând. Deoarece ulterior au luat în serios coada, vorbitorii de limbă engleză au studiat-o și i-au găsit inclusiv norme, chit că, s-a constatat, termenul queue în sine e ironic, întrucât de fapt e doar un q și niște litere mute care stau la rând
. Există, astfel, the balking index, indexul frământării, o formulă științifică arătând numărul persoanelor care vor renunța la coadă într-un interval de timp dat, ceea ce îi ajută pe manageri să stabilească o cifră corespunzătoare de personal pentru clienți. În altă parte, mai precis în Suedia, a fost dezvoltat, în anii ’60, sistemul dispozitivelor electronice care eliberează un număr, practic, o filtrare civilizată și o garanție că e respectată ordinea sosirii.
În România, pe vremea comunismului, am adaptat noțiunea de coadă și i-am conferit valențe noi. Am stat la coadă la orice. Am făcut din coadă o competiție de anduranță, de strecurat în față, de tupeu. Am stat la coadă fără să știm la ce. Am îmbogățit limba cu o contradicție în termeni, neaoșa expresie „îmi las și eu rând la coadă“. Am stat la rând și acasă, așteptând o repartiție la un apartament, o mașină sau un televizor color. După 1990, fenomenul n-a dispărut, ci s-a diversificat, apărând coada cu scăunel pliant la moaște, la dat bani statului, la bradul de Crăciun instalat de o bancă în centrul orașului. Incapacitatea organizatorică, birocrația cronofagă și lipsa unei infrastructuri ne fac și în prezent să stăm încolonați, cel mai adesea dezordonat, cu un dispreț consolidat față de politețe și de timpul celorlalți.
DĂ-TE, NENE! Eticheta românească a cozii e o temă recurentă în preocupările mele. Ceea ce ne plasează și sub acest aspect în coada Uniunii Europene e poate cel mai concludent test al civilizației cozii: așteptarea mijloacelor de transport în comun. La București, orice șir indian, format în ordinea sosirii, cu spații rezonabile între oameni, se transformă într-o grămadă dezorganizată, culminând cu îmbulzeala inevitabilă. Nu le acordăm întâietate femeilor, copiilor sau persoanelor în etate, nu respectăm convenția ușilor prin care se urcă sau se coboară.
Într-o permanentă luptă pentru a ajunge primii, dăm buzna și din coate, călcăm pe picioare, le luăm aerul celor din jur, facem dintr-o călătorie obișnuită la o oră de vârf o mică năvălire. Spirit gregar sau cutumă a unei societăți greu desprinse de trecutul comunist, ne place să fim înghesuiți.
Englezul, și dacă e singur, se așază în ordine la o coadă formată dintr-un singur om, remarca George Mikes, scriitor britanic de origine maghiară. Românul, și dacă e singur, provoacă o aglomerație insuportabilă.
