„Pentru că voi mai aveți această concepție asupra timpului complet diferită de a noastră. Trăiți în efemer și găsiți soluții de ultim moment. Nimic nu pare reglat, dar, în ultimul moment, totul se reglează ca prin miracol. Pentru noi poate fi un pic cam mult, pentru că ajungem să ne temem, dar pentru voi e perfect normal să găsiți soluții în ultimul minut. Aceasta este o deosebire între noi, este o manieră foarte diferită de a vedea problemele, dar este și foarte interesantă.“
Cuvintele de mai sus au fost pronunțate de ambasadoarea Franței la București, doamna Michèle Ramis, cu ocazia ultimului său interviu acordat postului de radio RFI România, înaintea încheierii mandatului. Ele sunt de fapt substanța interviului și cred că ar trebui să le privim cu realism și calm, chiar dacă sunt dureroase. Suntem percepuți drept un stat și o societate care trăiesc „în efemer“, prin
urmare nu avem o strategie, un proiect de țară cu etape la termen scurt, termen mediu și termen lung. Intervenim „în ultimul moment“, iar o asemenea stare de fapt creează „teamă“, neîncredere pentru un partener strategic, Franța, o țară cu o influență deosebită în decizia la nivel european. Este o radiografie exactă a societății și a statului român, care cred că revelează tonul folosit în corespondența și notele de informare ale ambasadoarei cu Centrala de la Paris.
COLUMBIA UNIUNII EUROPENE. Sunt conștient că unii compatrioți sunt iritați de lecțiile pe care uneori le primim de la Franța, fără a căuta să înțeleagă dacă acestea sunt meritate sau nu. Ar trebui să nu uităm, așa cum spunea regretatul Octavian Paler, că „datorăm mult lecțiilor Franței, inclusiv ieșirea din Evul Mediu“. Este preocupant că am ajuns să fim astfel percepuți, la mai bine de 13 ani de la aderarea la Uniunea Europeană. Dar oare suntem altfel?
Polonezii, de exemplu, au construit 3.700 de kilometri de autostradă în primii zece ani de la aderarea la Uniunea Europeană. Suntem o țară incapabilă să le ofere cetățenilor ei condiții decente în spitale, o țară cu un potențial agricol imens, dar care importă 75% din produsele agroalimentare. De aproape 14 ani de când suntem parte a Uniunii Europene, rămânem a doua cea mai săracă țară din cele 27, o țară care în fiecare an este părăsită de zeci de mii de cetățeni în căutarea unei vieți mai bune. Suntem o țară în care clanurile mafiote creează imaginea unei Columbii a Uniunii Europene. Suntem o țară în care 500.000 de copii cu vârste între 7 și 18 ani au abandonat școala. Suntem o țară cu o piață a cărții mai mică decât cea din Bulgaria, vecina noastră de la sud având o populație de aproape trei ori mai mică.
AVEM PROBLEME MAI MARI. Sigur că și alte țări europene au probleme, dar ale noastre sunt mai mari, inclusiv dacă le raportăm la țările din regiune, la Ungaria, Cehia, Slovacia, Polonia, Țările Baltice. Trăim cu iluzia potențialului deosebit al României. Potențialul nu este un dat static. Potențialul României din octombrie 2011, de la data efectuării ultimului recensământ, nu este același cu potențialul din octombrie 2020, când populația, deci forța de muncă, deci piața, a pierdut un milion de locuitori/consumatori.
Cum răspunde statul român la această adevărată hemoragie? Ce dezbateri generează societatea românească în fața unei probleme atât de grave? Și atunci cum să nu acceptăm observația că trăim în efemer, în indiferență?
Dacă o asemenea percepție ar fi fost exprimată de un partener extraeuropean, poate că aș fi trecut-o cu vederea. Ea aparține însă reprezentantei unei mari puteri cu care ne aflăm la drum în construcția europeană și este formulată într-o perioadă în care Uniunea începe să se schimbe profund, în care au apărut deja germenii conturării frontierelor între centru și periferie. Dar oare în alte capitale europene, care au ambasade la București și ne observă, suntem percepuți altfel? Ne-am întrebat oare de ce Polonia s-a asociat cu Croația, iar nu cu România, atunci când a lansat Inițiativa celor Trei Mări? Să aibă oare legătură cu o anumită reputație a țării noastre cu privire la capacitatea de a lua parte la proiecte regionale de infrastructură?
În concluzie, declarațiile unor ambasadori la sfârșit de mandat, când se exprimă ceva mai liber, trebuie să le luăm aidoma unor mesaje, mai ales că unele sunt validate în prealabil de capitalele respective.
La final, aș vrea să evoc foarte pe scurt personalitatea ambasadoarei care tocmai și-a încheiat mandatul. Întâmplător, am fost primul demnitar care a primit-o în audiență, după prezentarea scrisorilor de acreditare. Doamna Michèle Ramis a fost unul dintre ambasadorii francezi cei mai experimentați pe care Parisul i-a trimis la București în ultimii zece ani și care a căutat în permanență să aibă o atitudine pozitivă și constructivă cu autoritățile române.
