Înainte să ne ia locurile de muncă și mai apoi să ne elimine pe toți, trebuie să răspundem la câteva întrebări: Sunt oamenii pregătiți pentru roboți? Dar roboții, pentru oameni?

Înainte să ne ia locurile de muncă și mai apoi să ne elimine pe toți, trebuie să (ne) răspundem la câteva întrebări. Sunt oamenii pregătiți pentru roboți? Dar roboții, pentru oameni?

„Sunt roboții mai buni decât oamenii?“, întreabă Will Jackson, chief executive officer (CEO) al companiei britanice Engine­ered Arts. „Cred că roboții nu sunt mai buni decât oamenii. Cred că oamenii sunt cel mai bun tip de ființe“, îi răspunde Ameca. „Ești mai puternic decât mine?“, își continuă Jackson interogatoriul. „Nu sunt sigur. Să aflăm. Hai să ne luptăm, să aflăm cine este mai puternic“, îl provoacă interlocutorul său. Confruntarea dintre Jackson și cel mai cunoscut robot umanoid al companiei sale nu s-a mai și produs însă, rezumându-se la ceea ce a fost încă de la în­ceput doar un schimb amical de replici.

Spațiul primordial

Mai multe videoclipuri cu Ameca au devenit virale în decembrie anul trecut, dezvăluindu-ne un ro­bot cu trăsături umane, cu piele cenușie și un tors metalic expus, capabil să-și schimbe într-un mod tulburător de realist trăsăturile faciale în timpul interacțiunilor sale cu cercetătorii companiei. Într-unul din­tre filmulețele în cauză, Ameca se în­cruntă când degetul unuia dintre ingineri încearcă să îi atingă nasul, trăgându-se puțin în spate și îndepărtându-i apoi ușor mâna, pe fundalul unui zumzet de motoare electrice.

Este un moment cel puțin ciudat, care poate să declanșeze o alarmă printre privi­tori: un robot reacționează la invadarea spa­țiului său personal, manifestându-și fizic dorința de stabili o graniță între el și noi – o dorință care este, în mod ironic, foarte umană.

„M-am speriat puțin când și-a ridicat brațul. M-am gândit că îi va rupe mâna“, comenta un internaut videoclipul postat pe YouTube. „Știu că este înfricoșător, dar îmi place și vreau mai mult“, scria altul. „Mai că ne-a speriat și pe noi, și suntem obiș­nuiți cu așa ceva“, recunoșteau și cei din echipa de creatori ai lui Ameca. Iar astfel de emoții – curiozitate, frică, entuziasm – sunt chiar arsenalul comercial al Engine­ered Arts, compania câștigându-și banii din vânzarea de roboți pentru diver­tis­ment și educație. Cadrele universitare îi fo­losesc pentru cercetare; echipele de mar­­keting, pentru cascadorii publicitare; muzeele, aeroporturile și mallurile, pentru a primi vizitatori. „Practic, oriunde ai o mul­­­țime mare de oameni cu care să inte­rac­ționeze“, spune Jackson.

Mașinile sale pot rula pe pilot automat, reacționând la trecători cu glume prestabilite. Sau pot fi controlate de la distanță, cu manipulanți nevăzuți răspunzând la în­tre­bările mulțimii. În viitorul apropiat însă, Engineered Arts vrea să-și echipeze roboții cu un algoritm de inteligență artificială (AI) care să le permită să răspundă fluid la în­trebări, fără nicio îndrumare umană.

Programați să credem

Interesul ome­nirii pentru androizi ar putea părea o obsesie modernă, dar nimic nu e mai departe de adevăr. Visăm oameni artificiali de mii de ani – de la Keledoniile din mitologia greacă, automatele cântătoare cu tru­puri de femeie forjate din cel mai pur aur de zeul Hefaistos, la Golemul modelat din lut și animat de cuvinte sacre din folclorul iudaic.

Termenul „robot“ a fost folosit pentru prima oară de scriitorul ceh Karel Capek, în 1920, în drama sa „R.U.R. (Roboții Uni­ver­sali din Rossum)“, și derivă din cuvântul ceh „robota“ – „muncă silnică“ –, descriind o nouă specie de ființe mecanice care arată ca oamenii, create cu singurul scop de a munci. (Inevitabil, acestea se răzvră­tesc la un moment dat, iau Pământul în stă­pânire și distrug specia umană.)

De la figurinele umane care lovesc cu cio­cane în clopote din marile ceasuri astronomice medievale la păstorul mecanic care cântă la flaut al lui Jacques de Vaucanson, inginerul francez despre care Voltaire spunea că este un rival modern al lui Prometeu, dispozitivele mecanice automate au fost văzute la vremea lor ca o do­vadă a realizărilor tehnologice ale uma­ni­tății. Mulți le-au atribut însă și proprietăți spirituale, susținând că acestea au estompat granițele dintre viața artificială și cea biologică. „Există acest sentiment că tot ceea ce se află în jurul nostru ar putea fi un alt fel de inteligență și diferite culturi reacționează la asta în moduri diferite“, spune Beth Singler, antropolog digital la Universitatea din Cambridge.

În religia tradițională a Japoniei – șin­to­is­mul –, de exemplu, orice obiect sau ființă are suflet sau conștiință. „Conștiință care, înclină să creadă japonezii, apare în urma unor procese fizice, cum ar fi și procesarea de informație. Prin urmare, un robot nu e atât de diferit de un om, cât timp amândoi sunt considerați obiecte fizice care pro­ce­sează informația“, scrie Karl MacDorman, specialist în robotică al Universității Indiana, în eseul său „Chiar are Japonia mania roboților?“. Nume de referință în industrie, Rodney Allen Brooks, fost director al Labo­ratorului de Știință a Computerelor și Inte­li­gență Artificială al Massachusetts Institute of Technology (MIT) și fondator al companiei iRobot, spune la rândul său că trebuie să acceptăm ideea că noi înșine suntem niște mașini, doar că suntem con­struiți din materie organică, nu anorganică.

„Nouă, celor din civilizația vestică, ne place să credem că suntem imuni la ideea că o mașină construită de om ar putea avea propria-i minte sau propriu-i suflet“, explică Beth Singler, antropolog digital al Universității Cambridge. „Numai că, atunci când văd interacțiunile oamenilor cu enti­tă­țile tehnologice animate – și poate fi vorba despre orice, de la un robot uma­noid la un aspirator Roomba –, văd aceeași tendință animistă. Cu alte cuvinte, vrem to­tuși să credem“, adaugă ea.

Jocul imitației (și al iluziei)

Cei de la Engineered Arts știu cum să joace cu astfel de instincte. „Este uimitor cât de simple sunt lucrurile pe care le poți face pentru a da impresia că o mașină este sensibilă“, explică Jackson. În primele zile ale companiei, de exemplu, în loc să programeze un chatbot care să analizeze ceea ce spun oamenii, inginerii săi au creat un algoritm care să repete ultimul lucru auzit de robot, schimbând însă persoana I cu a II-a în orice propoziție. „Așa că îi spui robotului «Te iubesc!», iar acesta îți răspunde «Mă iubești!». Iar tu crezi, «O, Dumnezeule, mă înțelege!». Dar nu e așa. Tot ce am făcut a fost să schimb două cuvinte.“

Când vorbesc cu creatorii lor sau dau interviuri pentru marile publicații ale lumii, roboți precum Ameca, Sophia sau Ai-Da jonglează, de fapt, cu răspunsuri și sce­narii preexistente, asemenea unui chatbot exasperant al unui serviciu de relații cu clienții. La nivel elementar, un chatbot este un program de calculator care simulează și procesează conversația umană (scrisă sau vorbită), permițându-le oamenilor să interacționeze cu dispozitivele digitale printr-o discuție similară uneia purtate cu o persoană reală.

Primii roboți de chat – precum Smarterchild sau ELIZA – au funcționat prin scanarea frazelor în căutarea unor cuvinte-cheie care declanșau apoi un set de răs­punsuri dinainte programate. Boții mo­mentului, în schimb, pot imita o conver­sa­ție autentică, evoluând pentru a oferi niveluri tot mai ridicate de personalizare pe măsură ce adună și procesează informații de la (același) interlocutor.

Creație a companiei Hanson Robotics din Hong Kong, Sophia este un robot uma­noid social dotat cu inteligență artificială, capabil să învețe și să proceseze limbajul, emoțiile și informațiile vizuale pentru a in­te­racționa cu oamenii. A fost activat(ă) în aprilie 2015, a evoluat constant și a devenit rapid un superstar cu apariții pe co­perta unor reviste precum Elle sau Cosmopolitan. A ajuns chiar și în România, și a dat un interviu pentru Andreea Esca. Mo­de­lată după trăsăturile lui Audrey Hepburn, Sophia a fost construită pentru a imita comportamentele sociale și a trezi în oameni sentimente de dragoste și compasiune.

La prima vedere, ar putea să ne amin­tească de roboții conștienți de sine din pro­ducții precum „Ex Machina“ sau „Westworld“. Vorbește pe diferite teme, răs­punde liber și coerent, chiar face și glume. Deși celor de la Hanson Robotics le place să sugereze contrariul, Sophia nu este ca­pabilă să înțeleagă limbajul într-un sens real, iar orice aparență de inteligență umană este o iluzie bazată pe probabilități mate­matice. De altfel, până în momentul de față, niciun robot nu a atins inteligența arti­ficială generală (AGI), ceea ce înseamnă că nu are capacitatea de a înțelege sau de a învăța o sarcină intelectuală pe care o poate îndeplini un om.

17 nuanțe de gri

Jackson & Co, pe de altă parte, nu au pretins niciodată că ma­și­nile lor ar fi conștiente, subliniind de fie­care dată că acestea sunt animatronice avan­sate – lucru pe care au ținut să îl evi­dențieze și prin aspectul lor –, nu emisari ai Apocalipsei Roboților. Corpul lui Ameca este construit din metal și plastic, cu o față de un gri non-uman și trăsături deliberat neutre. Are 17 motoare individuale în interiorul capului, care îi controlează mișcările și expresiile. Iar trăsăturile feței sale sunt surprinzător de vii și emoționale. O combi­nație de artificial și realism despre care Jackson spune că răspunde viziunii noastre colective despre cum vor arăta roboții uma­noizi în viitor. „Cu toții i-am văzut în filme precum «Eu, Robotul» sau «Inteligență artificială». Și, dintr-odată, sunt reali.“

Deocamdată, Ameca nu aleargă și nu sare peste obstacole așa cum face Atlas, unul dintre roboții-vedetă ai internetului creați de compania americană Boston Dynamics. Nu are ieșiri publice și nici nu poate fi precomandat pe post de viitor companion sau de ajutor în gospodărie. Până când un android precum Ameca se va plimba printre noi ca robot de serviciu va fi nevoie să mai treacă cel puțin zece ani, cred cei de la EA.

În momentul de față, explică aceștia, există prea multe provocări de inginerie în replicarea eficienței și dexterității corpului uman. Motoarele electrice sunt mult mai voluminoase decât mușchii organici, în timp ce sistemele de control digital încă nu sunt capabile să redea mobilitatea, dexteritatea și percepția oamenilor. E ceea ce în robotică e cunoscut sub numele de pa­ra­doxul lui Moravec: e mult mai ușor să construiești o inteligență artificială care poate învinge un mare maestru de șah de­cât un robot cu abilitățile fizice ale unui copil mic.

Întrebat ce părere are despre planul lui Elon Musk de a crea un lucrător android pentru fabricile sale – deja anunțatul Tesla Bot –, care să preia toate sarcinile periculoase, repetitive și plictisitoare, Jackson este neîncrezător. „Când i-am văzut pre­zen­tarea, nu ne-am putut opri din râs“, spune el, sugerând că CEO-ul Tesla va veni cu siguranță cu ceva, dar nu cu o mașină care să poată înlocui oamenii. Ceea ce poate face însă Musk – a și fă­cut-o deja – este să dea frâu liber imagi­na­ției oamenilor. Acesta pare să fie, de altfel, și unul dintre motivele pentru care, deși la prezentarea oficială a scos pe scenă un dan­sator în costum de spandex în locul lui Tesla Bot, atât de mulți fani au fost dis­puși să-i ofere beneficiul îndoielii. Oamenii vor să creadă în roboți.

Acest articol a apărut în numărul 140 al revistei NewMoney.

FOTO: Getty