Fosta colonie britanică se află din nou în centrul atenției mondiale după ce parlamentul de la Beijing a adoptat o lege a securității naționale care îi limitează serios independența justiției, libertatea de expresie și de întrunire. Acestea pot fi considerate acțiuni de „răzvrătire, de trădare, de complot“ la adresa statului.
Practic, autonomia Hong Kongului este serios limitată, iar conceptul „o țară, două sisteme“ devine caduc. Aceasta, chiar cu riscul îndepărtării de Beijing a entităților statale chineze sau sinizate din Asia de Sud-Est.
Un alt risc important pentru puterea de la Beijing este reprezentat de posibilitatea ca Statele Unite ale Americii, dar și alte state occidentale să anuleze regimul special în materie de schimburi comerciale. Tocmai autonomia Hong Kongului prevăzută prin acordul China-Marea Britanie din 1984, care menținea vreme de 50 de ani un corpus juridic bazat pe sistemul common law britanic, a permis o mare prezență a firmelor și capitalurilor străine, a schimburilor comerciale ce trec prin acest teritoriu de numai 1.100 de kilometri pătrați. Și, desigur, a permis ca acesta să rămână a patra piață financiară la nivel mondial.
97% din companiile mixte ale Chinei sunt înregistrate în Hong Kong, ceea ce ne arată că tocmai acest regim special reprezenta o garanție pentru capitalurile străine în vederea unor cooperări aprofundate pe sol chinez.
Ce a determinat, totuși, China, o țară care are mare răbdare, care se raportează întotdeauna la timpul lung al istoriei, să nu aștepte anul 2047, când în mod natural acordul semnat cu fostul colonizator britanic expiră?
Motivul grabei. Explicația stă în contextul actual de Război Rece dintre China și Occident, îndeosebi Statele Unite ale Americii, dar nu numai. Beijingul a dorit să testeze dorința de ripostă a țărilor occidentale în frunte cu SUA și Marea Britanie față de o schimbare de statut în vecinătatea apropiată.
Totodată, a dorit să trimită un semnal celor care îi contestă prezența în forță în Marea Chinei de Sud și în Asia-Pacific. Un răspuns și la noua doctrină navală a Japoniei, și la tendința unor state ale regiunii de a se asocia în diverse formule de securitate și economice pentru a limita influența chineză.
Dar, în același timp, putem citi un mesaj mai subtil în direcția „insulei rebele“, Taiwan, o dorință de a-i sădi un sentiment de îndoială: în caz de acțiune în forță din partea Chinei continentale, Occidentul are voința de a interveni?
Astfel, Hong Kong, prin poziția sa de principal teritoriu de mediere între China continentală, tradițional închisă influențelor din exterior, și lumea occidentală, reflectă și distanțarea durabilă dintre Beijing și Occident.
Controlul total al fostului teritoriu britanic face parte din panoplia confruntării cu SUA, un mesaj simbolic prin care Beijingul vrea să afirme în fața lumii întregi că nu va mai fi răpus de un „nou război al opiului“, reprezentat acum de democrație și modul de viață occidental. Ne aflăm și într-o confruntare între modele civilizaționale, iar China consideră deja că poate renunța la importurile occidentale, devenind ea însăși un model pentru restul lumii.
Pe de altă parte, reacțiile numai declarative vor fi privite drept o victorie pentru Beijing, dar este posibil și ca strategia de relocare occidentală a unor companii din Asia de Sud-Est, pe termen mai lung, să privească și Hong Kongul. În orice caz, măsuri imediate de sancționare ar afecta SUA, iar în actualul context electoral și în cel al crizei provocate de pandemie, administrația de la Washington nu va dori să adopte măsuri drastice.
Acest episod ne mai arată incapacitatea Marii Britanii, o putere cu amprentă globală, dar care, absorbită de Brexit și lipsită de solidaritatea europeană, poate măsura acum reducerea influenței sale la nivel internațional și a rezilienței sale față de China.
O constantă a istoriei. Pe planul politicii interne chineze, asistăm la reafirmarea unei constante a istoriei: nu poți fi chinez decât acceptând fără rezerve puterea centralizatoare a Beijingului. Din acest punct de vedere, acordul semnat de britanici în 1984 pare, în lumina acestei constante a istoriei, puțin naiv. Statul chinez a fost tot timpul puternic centralizat, acest lucru fiind o permanență a istoriei. Nu pot exista decât o țară și un singur sistem, cel existent la Beijing.
Actul în forță al Beijingului cu privire la Hong Kong ne arată că misiunea țărilor occidentale de a schimba atitudinea Chinei față de restul lumii, de a o învăța să renunțe la viziunea atât de ierarhizată asupra relațiilor internaționale, nu va fi deloc ușoară.
