Luna aceasta s-au împlinit 136 de ani de la nașterea lui Nicolae Titulescu (4 martie 1882) și 77 de ani de la moartea marelui diplomat român (17 martie 1941). Uneori este bine să ne uităm în trecut spre a avea idei pentru viitor. Din acest punct de vedere, cel mai mare diplomat român al tuturor timpurilor ne poate servi drept călăuză.
Titulescu ne aduce aminte că a fost o vreme când societatea românească permitea oamenilor valoroși să se afirme și să o reprezinte. Ne mai aduce aminte că a fost o vreme și în istoria noastra când aveam o elită perfect conectată la Europa, o elită respectată și care făcea ca numele României să însemne ceva în lume. Iar lumea recunoștea fără dificultate meritele acelei elite românești, așa cum ar face-o și azi dacă s-ar mai putea.
„Ce om uimitor!“ Marele romancier german Thomas Mann scria în memoriile sale: „M-am întâlnit cu Titulescu pe plaja de la Cannes. Vorbea franceza mai bine decât mine. Ce om uimitor!“ Era însă o perioadă în care Lucian Blaga era atașat de presă la Viena, iar Mircea Eliade atașat cultural la Londra, un timp în care ministrului Afacerilor Externe al României i se spunea de către marea presă europeană „ministrul Europei“.
Unul dintre cele mai mari nume ale presei scrise franceze, Raymond Cartier, sintetiza bine aceste calități ale marelui diplomat român: „A fost unul dintre marii oameni ai României, unul dintre marii oameni ai Genevei și, pentru a spune totul, unul dintre marii oameni ai Europei. El a fost cel mai strălucit și cel mai dinamic dintre toți cei care au vrut să construiască o Europă nouă, bazată pe egalitatea puterilor și respectul tratatelor“.
De asemenea, reprezentanții marilor puteri sau a ceea ce astăzi generic numim „comunitate internațională“ nu ezitau să aprecieze o diplomație creativă și o inteligență vie care venea cu soluții pentru Europa și sistemul internațional. Reprezentanții marilor puteri nu ezitau să aprecieze o diplomatie și o Românie ambițioase. Astfel, Jean-Louis Barthou, ministrul de Externe al Franței, adresându-i-se lui Titulescu spunea: „Salut în dumneavoastră, domnule ministru, pe şeful eminent – a cărui experienţă şi autoritate sunt o forţă europeană – al politicii externe române“. Nu degeaba Titulescu a fost ales, contrar statului care prevedea numai un mandat, de două ori președinte al Societății Națiunilor, în 1931 și 1932.
Nu degeaba Titulescu era invitat în Parlamentul de la Berlin, în Reichstag, să țină o prelegere care a făcut senzație la acea vreme („Dinamica Păcii“, 6 mai 1929). În zilele noastre, la Forumul Mondial de la Davos iau parte 70 de șefi de stat și de guvern, iar România lipsește. Acest lucru ar trebui să ne spună ceva, deoarece reprezentanții României sunt oglinda întregii societăți românești, a noastră, a tuturor.
Diplomația de tip Facebook. Felul în care un reprezentant al României se manifestă în lume înseamnă și responsabilitatea cu care acesta își vede misiunea. În momentul în care un ministru este mai interesat de fotografia pe care o publică pe o rețea de socializare decât de discuțiile pe care le poartă, atunci construim pe minciună. Dar să nu avem impresia că partenerii noștri externi nu sesizează diplomația de tip Facebook.
O țară care are o direcție clară, o diplomație care găsește soluții, o diplomație curajoasă este dacă nu apreciată chiar și de adversari atunci cel puțin luată în seamă. Lui Titulescu chiar adversarii îi recunoșteau marile sale calități.
Contele Albert Apponyi, ministrul de Externe al Ungariei, declara la capătul așa-numitului „Proces al Optanților“ că „Ungaria a avut dreptate, dar România l-a avut pe Nicolae Titulescu“. Tot Apponyi, atunci când Titulescu aflat în Orient Express în drum spre Geneva, trecea prin gara Budapesta, îl aștepta pe peron și îi oferea un coș cu fructe și o cutie de bomboane de la celebrul cofetar Gerbaud.
De la Titulescu mai putem învăța ambiția și spiritul de inițiativă atunci când este vorba de propria țară. Astfel, în calitatea sa de ministru de externe al României, a hotărât lărgirea rețelei noastre diplomatice prin înființarea de reprezentanțe (legații la acea vreme) în Brazilia (1927), Argentina, în 1928, în Mexic, Chile şi Uruguay (1935) şi în Venezuela (1936).
Dar Nicolae Titulescu ne-a învățat și diplomația curajoasă, nepoliticianistă, atunci când și-a asumat stabilirea și aprofundarea dialogului cu Uniunea Sovietică și a condamnat agresiunea Italiei fasciste la adresa Etiopiei.
Pe 29 august 1936, aflat la Cap Martin, pe Coasta de Azur, Nicolae Titulescu află de la radio că nu mai e ministru de Externe. Pe 17 martie 1941, Titulescu murea la Cannes, iar țara pe care o servise cu atâta pasiune nu i-a trimis niciun reprezentant la înmormântarea care avea să aibă loc câteva zile mai târziu.
