Trei evenimente petrecute anul acesta ne arată că Europa nu mai este o prioritate strategică pentru Statele Unite ale Americii. Primul eveniment este relansarea de către Administrația Joseph Biden a așa-numitului format QUAD, acronim care desemnează Dialogul Cvadrilateral de Securitate și care cuprinde – alături de SUA – Japonia, India și Australia. Ambiția acestui format este de a deveni un adevărat NATO al regiunii indo-pacifice. Al doilea eveniment este reprezentat de retragerea Statelor Unite din Afganistan, fără avertizarea aliaților europeni. În sfârșit, al treilea este lansarea AUKUS, o alianță între Australia, Marea Britanie și Statele Unite.
Acest ultim eveniment a produs o criză majoră cu Franța, care avea încheiat un parteneriat strategic cu Australia pe o durată de 50 de ani și al cărui vârf de lance era transferul de tehnologie pentru construcția unor submarine militare clasice. Prin acest parteneriat, Franța și Australia, alături de India, se angajau să construiască o a treia cale din regiunea indo-pacifică, pentru a evita marginalizarea strategică în competiția dintre SUA și China.
Cu o oră înainte de conferința de presă comună a președintelui Joseph Biden și a premierilor Boris Johnson și Scott Morrison, guvernul francez află de această răsturnare de situație care făcea caduc parteneriatul strategic cu Australia și, implicit, de rezilierea contractului pentru fabricarea submarinelor. Și aceasta, în condițiile în care, potrivit clauzelor din tratat, partea care intenționa denunțarea avea obligația să notifice în scris cu douăsprezece luni înainte.
Adaug la acest tablou următorul detaliu: în regiunea indo-pacifică sunt în prezent staționați 400.000 de militari americani, în Europa și în Africa sunt 73.000, iar disproporția este și mai flagrantă dacă ne uităm la categoriile de forțe și echipamente dislocate în cele două teatre.
CONCLUZII. Ce concluzii putem formula de pe urma acestor situații? Prima este că avem de-a face cu o ierarhizare a priorităților strategice americane, iar aceasta nu este favorabilă Europei. De altfel, acest lucru a și fost demarat încă din vremea extinderii NATO către Est, în ultimul mandat al președintelui Bill Clinton, care a început deplasarea grosului trupelor americane spre regiunea indo-pacifică, și a fost continuată de toți președinții americani care s-au succedat, fie democrați, fie republicani.
În mandatul lui Barack Obama este formulată această nouă prioritate, sub numele de „pivotul asiatic“, și, da, are legătură cu ascensiunea Chinei la statutul de superputere, riscul fiind amenințarea poziției dominante a Statelor Unite pe scena internațională. Acestea fiind spuse, o altă concluzie care se degajează este că Rusia, neavând capacitatea de a amenința statutul mondial al Statelor Unite, nu mai reprezintă o provocare strategică, așa cum era în vremea Uniunii Sovietice.
Dar am putea merge cu raționamentul mai departe și ne-am putea întreba dacă ridicarea sancțiunilor americane la adresa Nord Stream 2, marele gazoduct care străbate Marea Baltică, nu este semnul măcar al unui proces de reflecție la Washington pe tema unei noi politici față de Rusia.
Este în interesul Statelor Unite împingerea Rusiei în brațele Chinei și constituirea unui bloc asiatic care ar ocupa jumătate din Europa (teritoriul Rusiei și rămășițele glacisului – Belarus, parte din Ucraina, Transnistria, republicile autoproclamate din Caucaz) și ar avea un cap de pod bine definit în Orientul Mijlociu (Siria, Iran)?
O altă constatare din tabloul expus mai devreme este că nucleul dur al alianțelor Statelor Unite va fi lumea anglo-saxonă și, prin urmare, prevăd completarea alianței militare cu o formă de integrare economică ambițioasă.
CE SE ÎNTÂMPLĂ CU UE? Uniunea Europeană suferă de pe urma faptului că nu posedă o cultură strategică comună, iar diferențele dintre statele membre în materie de politică externă și de apărare rămân încă foarte mari. Dacă Franța posedă o amprentă globală și voința de a avea o politică externă ambițioasă, majoritatea statelor europene se arată reticente în a o urma pe calea unei autonomii strategice și a unei suveranități europene, cu alte cuvinte în construirea unui pol de putere mondial, separat de Statele Unite ale Americii.
În plus, NATO, chiar dacă va fi surclasat ca importanță de alianțele americane din Asia, va rămâne pe mai departe singura structură de securitate europeană. Dar o anumită formă de incoerenţă strategică va persista, între un nucleu dur european ce va manifesta ambiţii de autonomie și restul membrilor Uniunii Europene care vor prefera fără rezerve leadershipul american.
Marea istorie a umanității se scrie de acum înainte în Indo-Pacific, iar importanța fiecărei națiuni pe scena lumii va fi determinată de capacitatea de a se conecta la acest spațiu. Un scenariu care ar trebui să se afle, măcar ca ipoteză, și pe masa de lucru a planificatorilor politici români.
