O armă veche de când lumea. Propaganda, manipularea și „spălarea creierului“ sunt, practic, coextensive în timp și spațiu cu omenirea. Biblia zice că șarpele le-a „făcut-o“ primilor oameni cu ajutorul dezinformării. În orice caz, încă din antichitate, „jucătorii“ politici s-au folosit – adeseori cu mult succes – de metodele războiului informațional: în texte oficiale și producții literare, deopotrivă, se „albeau“ ori se distrugeau reputații, se justificau ori se înfierau cuvinte, fapte și pretenții la putere și bogăție. Inscripțiile regilor asirieni, edictele împăraților romani, chiar și clasica proză a lui Cezar – toate ne demonstrează că PR-ul și propaganda politică au început cu mii de ani în urmă.
„Minunata lume nouă“. În mod logic, orice nouă metodă de răspândire în masă a informației reprezintă, concomitent, o mină de aur pentru propagandiști: potențialul benefic al noilor instrumente are ca revers potențialul, de semn opus, al abuzului. Epoca modernă a venit la început cu tiparul, apoi cu presa, apoi cu învățământul universal. Acesta din urmă, mai cu seamă, a servit cu docilitate statul, care, pe lângă educația școlară cu incontestabilele ei beneficii, a promovat adeseori prin el minciuna, mergând de la miturile istorice până la întregi sisteme ideologice monstruoase. Experiența îndoctrinării din statele totalitare ale secolului XX este, cred, suficient de grăitoare în acest sens – să ne amintim de școlile naziste sau de cele sovietice, în care copiii erau încurajați să-și denunțe părinții, să-i urască din toată ființa lor pe „dușmanii poporului“ și să-și dea viața cu bucurie pentru „iubitul conducător“; în țări cum ar fi Coreea de Nord sau Rusia, tradiția continuă, în forme extreme sau atenuate, până astăzi.
Școala a fost, în plus, un aliat de neprețuit al „statului național“ în lupta pentru asimilarea minoritarilor (aici, exemplele abundă și „strălucitul“ exemplu vest-european al democrației franceze postrevoluționare are rivali serioși în istoria unora dintre vecinii noștri de prin Balcani…). Nici românii n-au scăpat de mitologizarea istoriei prin școală, fapt reflectat de autoironicul năduf al bancului: „Toți oamenii se trag din Adam și Eva, numai românii – din Decebal și Traian“.
După câteva secole de presă – bun instrument de difuzare a informației, dar redutabilă și ca instrument de propagandă, deși limitată ca posibilități –, secolul XX vine în domeniul „spălării creierului“ cu radioul, dar mai ales cu capitala invenție care se numește „televizor“. Ajutate de imensa forță de penetrare a vizualului, ideile proclamate ori sugerate prin intermediul acestuia au făcut și fac ravagii în rândul maselor lipsite de surse informaționale alternative.
La noi (și la alții) televizorul domină, deocamdată, clar orizontul informațional al majorității și mai ales al generației care, după ce a înghițit în perioada sa formativă toate „toxinele“ partidului unic și ideologiei comuniste în forma națională specifică, a rămas cu o vulnerabilitate aparte în fața dezinformării. Iar, în combinație cu „complexul fatal“ pe care această credulitate îl formează alături de inerție, de lipsa de inițiativă și de așteptarea „picării perei mălăiețe“ de pe ramura statului-tătic, somnul rațiunii otrăvite și atrofiate chiar naște monștri, pe care trebuie să-i suporte ulterior minoritatea mai lucidă.
Internetul a schimbat întrucâtva echilibrul forțelor, oferind multiple perspective și analize ale ideilor și evenimentelor. Utilizatorul lui trebuie să aibă însă formată deprinderea de a-l folosi nu numai ca sursă de divertisment, ci și ca sursă de informație. Apoi, informația pe care o oferă el trebuie tratată, la fel ca oricare alta, cu discernământ, iar discernământul de unde-l iei? Căci comportamentul uman tinde a fi determinat mai mult de emoții și dorințe – lucru pe care se și bazează manipularea – decât de judecată și polaritatea plăcut/neplăcut îl influențează în mai mare măsură decât criteriile obiective.
Prioritatea uitată. Pentru a avea un viitor ca țară, cred că ne trebuie o clasă de mijloc care să se ridice, ca interese și capacități, peste nivelul „planctonului de birou“ – și din acest punct de vedere comitem o omisiune esențială. Facem tot posibilul ca odraslele noastre să învețe limbi străine, să facă sport, muzică și așa mai departe, uitând însă adeseori că toate aceste cunoștințe și deprinderi de mare utilitate se depreciază considerabil în lipsa indispensabilei deprinderi a gândirii critice, în lipsa principiilor corecte de colectare, filtrare și analiză a informației care acum ne bombardează din toate părțile. Dar, pentru a-i învăța să nu se lase manipulați, să judece lucid și să ia decizii informate, ar trebui să fim capabili noi înșine de acest lucru…
Sapienti sat.
