Cu traseiștii la plimbare

Numai boul e consecvent, spune o vorbă cu valoare de alibi. Ergo, dacă vrei să nu fii plasat în cireada rumegătoarelor fără șanse, trebuie să fructifici putința de-a spune una azi și alta mâine.

În România de azi, constanța bovină nu e o calitate, ci doar săculețul cu lest a cărui basculare peste bord îi asigură celui în cauză ascensiunea spre țintă. Fără regret sau remușcare. Doar cu sentimentul că tră­darea de luni o pregătește, dacă nu cumva o și anunță, pe cea de vineri.

Cu vreo 25 de ani în urmă, o butadă ghidușă făcea înconjurul țării. Ea îl definea pe deviaționist ca fiind „acea persoană care continuă să meargă înainte când partidul lui o ia la stânga sau la dreapta“. Traseismul încă nu apăruse pentru bunul motiv că nu existau trasee.

Altfel spus, practicai consecvența fiindcă nu prea aveai unde să te duci. Când se producea, schimbarea de macaz nu rezulta din valorificarea unei conjuncturi, ci – de cele mai multe ori – dintr-o incompatibilitate recunoscută. Oportunismul nu devenise sport de mase, păstrându-se în limitele unui mărunt balet personal, ale unui dicteu de comportament pe care-l urmau dezamăgiții și nerăbdătorii.

Astăzi, în schimb, traseismul dobândește pentru mulți naturalețea respirației. A te muta dintr-o ta­bără în alta, a te răzgândi oportun, a învârti comutatorul convingerilor – toate acestea sunt opțiuni care nici măcar nu mai irită asistența. Mai degrabă îi con­firmă pesimismul, îndeosebi când e vorba despre pa­lierul consacrat al traseiștilor: politica. Dar până la popasul în zona asta cu atâtea smârcuri fetide, trebuie spus că nu fiecare cotitură în propriul tău destin e o dovadă de traseism.

După decenii de în­corsetări și sârmă ghimpată, oamenii se mișcă liber și aleg. Așa e firesc. Nu poți obliga un profesor să se pen­sioneze din liceul unde și-a început stagiul, după cum nu-i poți impune unui jurist să refuze tentațiile altor meserii în care are sau poate obține competențe.

Două trăsături. Pe tărâmul politicii, da, năpâr­lirea conjuncturală e de mult modus operandi. Drumețiile de la un partid la altul surpă încrederea în aleși, colorând spectacolul național în tonuri de cinism, sfidare și nesim­țire. Și se ridică pe formula de la început, care a făcut deja ocolul României în optzeci (de mii) de vile: numai boul e consecvent.

Or, fiindcă tot se glo­sează dimineața, la prânz și seara despre adaptabilitatea românului, să accep­tăm totuși că turismul / tra­seismul politic e un sport accesibil doar celor dotați cu o flexibilitate peste medie. În mod evident, nu oricine dă rezultate pe maidanele politicii de partid. Ca să răzbești și să te impui, ai nevoie de două trăsături esențiale.

Prima dintre ele este putința de-a te declara de­zamăgit de partidul pe care-l părăsești cu același aplomb cu care îți anunțaseși înrolarea. O pito­reas­că simetrie guvernează drumul traseistului de la o formațiune politică la opusul ei. Euforia angajamentului atinge același nivel cu dezgustul decu­plării. Luna de miere cu noul partid se consumă entuziast, fără să anunțe delimitări sau divergențe.

Politicianul este un soldat fidel, un mărșăluitor sub flamurile fluturânde ale partidului care l-a primit în rândurile sale. Se conformează politicii fixate la centru, îi interiorizează reperele și le răspândește în teritoriu. Întreabă rar și răspunde des. Nu e dubitativ, ci convins până în măduva oaselor de înțelep­ciunea și buna-credință a decidenților.

Evident, fisura se ivește când partidul scade în sondaje, când traseistului i se refuză un privilegiu sau – și mai grav – când privilegiul respectiv îi este oferit altcuiva. Dintr-odată, omul nostru se întris­tează. O deziluzie masivă îi întunecă orizontul. Sistemul de așteptări i-a fost înșelat prin manevre ne­demne.

Personal, nu are ce să-și reproșeze. A fost servil cu cine trebuia, a contribuit în campanie, i-a atacat pe toți cei care au criticat partidul. Însă dacă așa răsplătește partidul fidelitatea, nimic nu-l oprește pe traseist să se orienteze din mers. După o tatonare abilă a altor cercuri și o matură chibzuință, el decolează din partidul A și aterizează în partidul B, făcând dovada unei depline versatilități.

Așa stând lucrurile, e momentul să iasă la rampă a doua trăsătură de căpătâi: capacitatea de a-i scăl­da în înjurături pe cei pe care-i copleșiseși cu laude până săptămâna trecută. Vălul cade de pe ochi și lucrurile obțin o claritate diamantină. Colegul de ieri devine dușmanul de azi. Amicul care-l însoțise și la ședințele de partid, și la chefurile din teritoriu ia chipul unei fiare fără scrupule, sub a că­rei miero­șenie de fațadă mocnesc primejdii pentru țară.

Acomodarea rentabilă. Ca să-și arate ade­rența la noul grup, traseistul cade în voluptatea excesului de zel. Condiția de nou-venit îl silește să anu­leze decalajul care-l separă de colegi. Adoptă o re­torică și o stilistică agresive, în care sarcasmul, glu­­ma ieftină și insulta se completează armonios.

Tra­seistul reintegrat are grijă să-și merite carnetul cu noua siglă. Prea puțin contează că, înfierându-și foștii colegi, nu face decât să-și conteste propriile convin­geri din trecut. De fapt, vizitele pe la garde­roba ideo­logic-doc­tri­nară nu mai miră pe nimeni. Valorile și ideile se modifică în funcție de interes. Prioritatea nu e con­vingerea, ci acomodarea rentabilă.