Cu gândul la catedrala Notre-Dame de Paris

Incendiul izbucnit în seara de 15 aprilie la Ca­te­drala Notre-Dame din Paris a provocat mani­festări de solidaritate în toată lumea, indiferent de apar­tenența la o arie culturală. Regele Marocului, Mohamed al VI-lea, a făcut public angajamentul țării sale de a contribui financiar la reconstrucția edificiului de arhitectură creștină din Paris. Mesaje de solidaritate au venit și din Senegal, țară fran­co­fonă din Africa subsahariană, a cărei populație este 90% musulmană. Egiptul și Iranul, două țări-far ale lumii musulmane sunite, respectiv șiite, și-au exprimat regretul pentru teribilul accident, expri­mându-și solidaritatea cu poporul francez, dar și cu lumea creștină, care, alături de musulmani, se roagă la același Dumnezeu. Prim-ministrul indian, Narendra Modi, și președintele chinez, Xi Jinping, au completat acest elan de solidaritate universală.

Preț de câteva clipe, creștini, musulmani, hin­duși, budiști și-au afirmat unitatea. Pentru cine mai avea dubii și se lăsa sedus de teoriile declinului absolut, iată că Franța, parte importantă a civiliza­ției europene, rămâne o putere-reper, cu amprentă universală.

O marcă identitară. La fel de frumoasă a fost și proba de solidaritate franceză, căci Notre-Dame de Paris rămâne, în ciuda puternicei secularizări a societății franceze, „inima Franței“, după cum spunea istoricul André Maurois. Catastrofa din 15 aprilie ne arată impor­tanța patrimoniului ca marcă identitară, cu atât mai mult în contextul mondializării. Atitudinea francezilor trebuie să ne dea de gândit cu privire la starea patrimoniului nostru național, la depersona­lizarea orașelor, dar și a lumii rurale.

O națiune nu trăiește numai prin dezvoltarea cartierelor de afaceri, a ansamblurilor rezidențiale, expresii ale modernității și ale prosperității, ea trăiește și prin urmele lăsate de trecut. Ce ar fi Bucureștiul fără Arcul de Triumf, fără Ateneu, fără Piața Universității cu ale sale clădiri neoclasice, fără fermecătoarele bisericuțe neobizantine, fără edificiile în stil neoromânesc (Primăria Capitalei, Primăria Sectorului I, Muzeul Țăranului Român, Institutul de Arhitectură etc.) și fără cartierele ale căror case mai păstrează arhitectura de sfârșit de secol XIX și început de secol XX?

Imaginea capitalei noastre de „Mic Paris“ cu care ne mândrim în fața străinilor ar trebui să ne facă mai atenți în privința moștenirii noastre din cără­midă și piatră. Altfel, distrugerile din vremea comunismului nu ne-au servit drept lecție.

Ne putem imagina România și identitatea ei fără mănăstirile Bucovinei și fără bisericile din lemn maramureșene? Patrimoniul arhitectonic este parte esențială a identității noastre care nu se poate așeza pe suprafețele funcționale ale mallurilor. Grija pentru patrimoniu este o marcă a civilizației, dar exprimă și dorința de a dăinui pe scena istoriei. Este o lecție pe care am putea să o învățăm observând atitudinea francezilor față de rănile acestui monument emblematic, dar și față de în­tregul lor patrimoniu, inclusiv grija pe care o mani­festă față de propria limbă.

O inițiativă. România se poate asocia inițiativei președintelui francez Emmanuel Macron de a propune crearea unui mecanism european pentru patrimoniul aflat în pericol, cu atât mai mult cu cât ne aflăm într-o regiune a Europei unde, cu mici excepții, modernitatea înseamnă, pe plan arhitectural, numai clădiri din sticlă și din beton, mari suprafețe comerciale, spații de agrement și „vilette“ în stil italian.

Pe 3 mai, la Paris, miniștrii europeni ai culturii sunt așteptați pentru a prezenta „demersuri inovative și participative“ pentru salvarea monumentelor naționale reprezentative pentru patrimoniul european. Ar putea fi și pentru noi începutul unei campanii de conștientizare a propriei bogății.

Dacă vrem să avem un turism robust, așa cum au vecinii noștri unguri, cehi sau croați, ar trebui să avem în vedere că vizitatorii care vin de pe alte meleaguri nu caută numai cluburi, mari suprafețe comerciale și hoteluri all-inclusive. Turiștii străini caută în primul rând orașele, monumentele, cultura specifică a locului, alături de patrimoniul natural.

În acest fel, patrimoniul arhitectural devine parte integrantă a „dispozitivului“ de promovare externă, de creare a imaginii unei țări. Salvarea și punerea în valoare a patrimoniului din România nu trebuie să fie văzute drept o luptă între câteva asociații și ONG-uri și autorități, ci o oportunitate pentru toate părțile implicate de a veni cu soluții, pentru că este vorba de istoria noastră, de ființe care se regăsesc într-o identitate colectivă, națională.

Ștefan Popescu este Doctor în istoria relațiilor internaționale contemporane la Universitatea Paris 1 - Sorbona și fost secretar de stat în MAE.
d