Cine mai fluieră?

Fluieratul e o relicvă a unei plăceri care sfidează istovitoarea modernitate. Asta susține Jon Gluck, în articolul „Roboții nu-mi pot lua fluieratul după taxi“, publicat în ultimul weekend din martie în The New York Times. Publicistul american constată că tehnologia veche de 300.000 de ani reprezentată de corpul uman încă poate face lucruri remarcabile, fără încăr­care, conectare la rețea, parole, autentificare în mai mulți pași.

Mi-a venit să fluier ușurel, admirativ, la adresa acestei revelații. Dar n-am făcut-o. Nu era nici vineri, nici pe seară, nu am crescut în regiunea sud-vestică a țării, unde se mai crede că fluieratul în interior atrage „rău de foc“ sau „rău de urâciune“ – n-am astfel de superstiții și, dacă mă gândesc bine, nu am deloc. M-am abținut de la fluierat întrucât mă aflam într-o incintă și – această idee mi-a fost inoculată în primii șapte ani de viață – pur și simplu nu se cu­vine. Când eram de-o șchioapă, mi s-a spus că praș­căii pot fluiera după pofta inimii, dar în aer liber, precum păcurarii. Am folosit termeni scoși din uz pentru obrăznicături și pentru păstori deoarece găsesc că fluieratul în sine – cu excepția celui utilizat pe stadioane, ca expresie a ostilității, a dezapro­bării – e depășit. Când se spune despre o persoană că e „fluieră-vânt“ sau aud că unul „a fluierat a pa­gubă“, văd praful de două degete de pe aceste expresii. În general, pe glob, nici melodiile la modă nu mai sunt fluierate – critici de aiurea acuză faptul că piesele de azi și-au pierdut muzicalitatea, nu pot fi fluierate în maniera în care se făcea în filmul de animație „Albă ca Zăpada și cei șapte pitici“, al lui Walt Disney, de la care știm cum să fluierăm când facem treabă.

În rubrica sa „Cum să…“ din The Guardian, umo­ristul Guy Browning a adâncit chestiunea fluieratului, remarcând că „e imposibil să fii deprimat când fluieri, dar e posibil să îi deprimi pe alții când fluieri. Bărbații par mai buni la fluierat decât femeile. Asta, pentru că bărbații au o mai mare fascinație pentru trupurile lor funcționând ca instrumente muzicale“. Browning continuă în aceeași notă ironică, obser­vând că muncitorii din construcții sunt faimoși pentru fluierat, iar când o femeie trece pe lângă șantie­rul lor, aceștia fluieră pentru a atrage atenția asupra execuției corecte a construcției.

„FLUIERATUL LUPULUI“. Desigur, adevărul despre acest tip de fluierat e cu totul altul. În limba engleză se numește the wolf-whistling („fluieratul lupului“) și desemnează acele două note muzicale ale fluieratului pe care le-a auzit orice fată care a trecut pe lângă niște schele pe care muncitorii și-au manifestat sonor admirația. Deloc întâmplător, în desenele animate ale americanului Tex Avery (creatorul lui Bugs Bunny și al lui Daffy Duck), personajul de gen masculin ajuns într-un club de noapte, unde vede o „scu­fiță roșie“ armonios dezvoltată pe post de solistă, și care fluieră ca apucatul, e lup.

Dar azi, un titlu celebru de film ar trebui modificat în „Eu când vreau să fluier, nu mai fluier“. Deoarece acele două note păcătoase sunt puse la zidul corectitudinii politice. În Marea Britanie, dezbaterea pu­blică despre un anumit tip de fluierat a fost infla­mată. Acest „fluierat al lupului“ trebuie să fie incriminat!

Se încadrează în genul de acțiune ce poate aduce, conform proiectului de lege, pedepse cu închisoarea de până la doi ani pentru bărbații care hărțuiesc femei pe stradă. În Franța a fost luată în considerare amenda pentru fluierături misogine.

MARINARII SAU CIOBANII? Dar de unde a plecat fluieratul? Dacă intri pe internet, vei găsi teorii le­gate de faptul că fluieratul a fost inițiat de oamenii mării, care doar astfel se puteau face auziți pe timp de furtună. Conform BBC, e foarte ispititor să dai crezare acestei variante. Numai că nu e adevărată, potrivit istoricilor de la Marina Regală Britanică și de la Muzeul Maritim Național.

E mai rezonabil să ne bazăm pe lucrarea „O scurtă istorie a fluieratului“, a lui John Lucas, care avan­sează ipoteza că fluieratul ar fi apărut printre cio­banii din sudul Europei. Ei au răspândit atât tehnica de fluierat, cât și combinația melodică în sine, ambele devenind cunoscute drept „fluieratul lupului“. Din deceniul trei al veacului trecut, cele două note muzicale au fost asociate altui tip de sălbăticiune – prădătorul sexual.

Aproape o sută de ani mai târziu, pedepsirea aces­tui act se lovește de argumente de genul următor: „fluieratul lupului“ nu e, în esență, un compliment? Sigur că sunt persoane jignite, dar transformarea într-o infracțiune e prea de tot; așa obișnuiau să comunice bărbații cu femeile.

Această generație vigi­lentă comunică doar prin social media, a crescut fără nicio aptitudine de existență socială, de aceea percepe fluieratul drept ofensator; cine va stabili dacă a fost un fluierat jignitor sau doar a chemat cineva fără ureche muzicală taxiul? Vor fi puse echipamente similare tehnologiei VAR, utilizată în situa­țiile litigioase din fotbal?

E un loc comun: toate persoanele private de libe­r­tate se consideră nevinovate, iar când sunt întrebate despre motivul detenției, răspund sarcastic: am fluierat în biserică. Nimeni n-a fost închis, în rea­litate, pentru asta, dar timpul nu e pierdut.