„Etichetele“ aplicate naţiunilor sunt, în general, stupide. Aţi văzut, cu siguranţă, „asocieri culinare“ precum „Italia – pizza“, „Germania – bere“ sau „America – hamburger“. Şi aşa-zisul „branding de ţară“ stârneşte pasiuni, ridicole la prima vedere, dar în spatele cărora se aranjează contracte din fonduri publice. Frunza doamnei Udrea şi oaia domnului Daea („statuia vie“) sunt ultimele exemple.
„Franţa are cocoşul galic, avem Olanda cu vaca şi Spania care are taurul. Eu nu pot să vorbesc despre un simbol cum este Mioriţa?“, a spus, relativ recent, ministrul Turismului, Mircea Titus Dobre, susţinător al oii ca brand de ţară, alături de colegul de la Agricultură, Petre Daea. Până la urmă, cei doi au dreptatea lor: fiecare e liber să vorbească, cu atât mai mult cu cât nu-l costă nimic. Statul plăteşte întotdeauna.
Cine suntem? Lăsând deoparte micile istorii tragicomice ale vieţii politice, rămâi nelămurit în privinţa modului în care te percep ceilalţi muritori ai planetei. Adevărul este că nici măcar noi nu prea ştim ce ne defineşte de vreo trei decenii încoace, mai exact de la sloganul „românul este ospitalier“. Bâjbâim între o imagine de sine foarte proastă şi un patriotism lacrimogen. Comunismul şi tranziţia ne-au blocat mintea pe frecvenţa de supravieţuire, iar acum ne dăm seama că lumea din jur s-a schimbat la faţă. Ni se pare că nu ne iese nimic şi că suntem condamnaţi la mediocritate, în timp ce alţii evoluează. Paradoxal, nu facem nimic pentru a schimba lucrurile şi nici măcar nu ne punem câteva întrebări esenţiale.
De pildă, Canada a aniversat, la 1 iulie anul acesta, un secol şi jumătate de la constituire. Au fost organizate ceremonii, expoziţii, dezbateri şi s-au realizat ample sondaje de opinie care au vizat, alături de moştenirea istorică, şi neliniştile prezentului – islamofobia, verificarea ataşamentului imigranţilor faţă de valorile canadiene, sistemul de sănătate publică. Povestea părinţilor fondatori ai Canadei, spusă la aniversări, nu sună fals. Provinciile Québec, Ontario, Nova Scotia şi New Brunswick au pus bazele Confederaţiei canadiene, în 1867. De atunci şi până astăzi, Canada şi-a construit identitatea (nation-building), cu valuri de imigranţi, conflicte interetnice şi jertfe pe câmpurile de luptă ale celor două Războaie Mondiale. N-a fost deloc uşor ca o amestecătură de oameni din toate colţurile Pământului „să tragă la aceeaşi căruţă“. Rezultatul este, fără-ndoială, o societate care a învăţat ceva din greşelile trecutului.
La ce ne raportăm? „Ce poate fi mai absurd decât conceptul de «canadian adevărat»? Ceea ce omenirea ar trebui să caute nu este uniformitatea, ci valorile umane: compasiunea, iubirea şi înţelegerea“, afirma, în 1971, premierul Pierre Elliott Trudeau, tatăl actualului prim-ministru al Canadei, Justin Trudeau. În această ţară, nimeni nu pune sub semnul întrebării valorile naţionale şi nu minimalizează, cu vreun soi de aroganţă tâmpă, importanţa unor fapte eroice. Tot anul acesta s-au împlinit 100 de ani de la bătălia de la Vimy, acolo unde canadienii au arătat că-şi merită locul printre puterile lumii, în ciuda pierderilor suferite.
Şi la noi s-a împlinit un veac de la victoriile eroice de pe linia Mărăşti-Mărăşeşti-Oituz, dar accentul a căzut pe cancanuri – oficialităţi caragialeşti care mimează pioşenia, comercianţi lacomi şi gură-cască. Sacrificiul uman pentru reîntregirea României a fost subordonat, cel puţin la nivel mediatic, băşcăliei generale pe tema ipocriziei aleşilor.
Nevroza socială. De altfel, în Canada – o destinaţie preferată de români, de-a lungul timpului, pentru „un nou început“ – se practică un patriotism de bun-simţ. Şi la ei există corupţie şi interese politice dezgustătoare, însă oamenii simpli nu abdică de la regulile de convieţuire comună cu uşurinţa cu care o fac românii. Există respect şi compasiune pentru celălalt, atitudine care se propagă şi în zona politică.
Nevroza socială din România, apărută pe fondul haosului economic şi administrativ al ultimelor decenii, ne împiedică să ne definim ca naţiune în contemporaneitate. Cădem fie în melancolia interbelică, fie în nostalgia dementă a ceauşismului, „când fiecare avea o casă şi un serviciu“. Nu ne raportăm la prezent, iar când o facem, înjurăm în trafic, ne certăm între noi sau îi criticăm pe alţii, fără a băga de seamă propriile greşeli. Oare vrem să ne definim ca oameni mereu nervoşi şi agresivi, preocupaţi de o iluzorie supravieţuire materială?
Educaţia civică se formează în timp, în câteva generaţii, însă acest proces poate fi accelerat printr-un efort de voinţă colectiv. Un adevărat parteneriat stat-societate. Nu suntem mai răi ca alţii, mai puţin creativi sau mai lipsiţi de mijloace. Problema este că în ţară nu conştientizăm acest lucru, iar cei care o fac sunt în străinătate, printre cele cinci milioane de oameni care au părăsit România. Ei pot fi o mare pierdere sau un mare câştig pentru ţara de origine. Totul depinde de ce găsesc când se întorc acasă, în concediu, începând de la aeroport.
