„Lasă, mamă, că n-a dat în cap la nimeni.“ Ați recunoscut mantra naturelului iertător al românului. E doar un prim vers din acel colind al îngăduinței pe care-l îngână poporetul în fața nelegiuirii unui seamăn. De unde vine bunăvoința? De unde această indulgență pe care altminteri n-ai bănui-o la o nație unde „bătaia e ruptă din rai“ și „eu te-am făcut, eu te omor“ au statut de bune practici? E greu de spus. Poate din conturul public al făptașului. Poate din ocupația lui, care se măsoară în cohorte de suporteri. Poate din vârsta care, dacă e îndeajuns de fragedă, poate furniza alibiuri. Și cu siguranță dintr-un artificiu mărunt și nedemn: legarea micii infracțiuni de marile tunuri și țepe.
Comparația funcționează pervers și pune în circulație un sofism cu pretenții de argument. Faptul că un om lovește mortal din vina lui un pieton pe trecere devine astfel pasabil prin raportarea la un violator care își sugrumă victimele după contact. Faptul că un cetățean fură trei mașini e parfum de roze dacă e pus în relație cu devalizarea unei bănci. Atât de aprig când i se pune răbdarea la încercare, atât de exigent cu „onoarea de familist“, românul se topește ca frișca sub caniculă când autorul ilegalității apare la televizor, joacă fotbal sau are 20 de ani și un decolteu amuțitor. Atunci, ca la un semn, chipul opiniei publice dobândește rotunjimi molatice, trăsăturile altădată aspre se îmblânzesc, intoleranța se transformă în propriul ei antonim. Da, așa e, băiatul (sau fata) a călcat strâmb. Dar la ceilalți v-ați uitat? De ei ce spuneți? Nu cumva au călcat mai strâmb? Și? Au pățit ceva? Păi, vedeți? Hai, domn’e, să fim serioși.
„CUTIA UCRAINEANĂ“. Să tot fie trei săptămâni de când un fotbalist român a circulat cu 165 de kilometri pe oră pe o autostradă și a fost oprit de poliție. Dar nu asta e știrea. Nici n-ar avea cum, într-o țară unde limuzinele se repară cu ranga sau sunt pilotate în așa fel încât să ajungă fie în fântânile din Centrul Civic, fie direct în Dâmbovița. Știrea este că omul nu avea permis de conducere. În locul lui, fotbalistul a arătat un petic de hârtie care ar fi putut fi multe lucruri, doar permis, nu. Iată însă că, din sălile de fitness cortical ale fotbalului, s-a întrupat o școală de gândire conform căreia peticul ar fi fost versiunea ucraineană a permisului. Prin urmare, fotbalistul avea permis, dar îl obținuse în Ucraina.
Cele mai simple întrebări care îți pot trece prin „cutia ucraineană“ într-o asemenea situație sunt: „De ce?“ și „Cum naiba?“. Ambele au rost, dar n-au primit răspuns. Ce motive l-ar fi împins pe un fotbalist care are casă, loc de muncă, prietenă și rosturi în România să-și obțină permisul în altă țară? Pe de altă parte, cum poți să capeți așa ceva LEGAL, câtă vreme intrarea în posesie presupune câteva condiții pe care fotbalistul nu putea să le îndeplinească: obținerea în prealabil a unui permis de rezidență în țara cu pricina, o ședere de 183 de zile acolo înainte de susținerea examenului, examenul dat într-o limbă și într-un alfabet pe care fotbalistul nu le știe, o ședere de alte 183 de zile după susținerea examenului. În aprilie 2019, data specificată pe peticul de hârtie arătat, fotbalistul era în România și se pregătea să joace cu naționala de tineret la Campionatul European din Italia și San Marino. Totul duce, așadar, spre o ilegalitate comisă prin mijlocirea unei structuri cu iz mafiot, pe care fotbalistul e chemat acum s-o demaște, în schimbul unei pedepse mai mici.
CU PUMNUL SPRE TRECUT. Operațiunile de disculpare au început din mai multe direcții, parcă pentru a dovedi opiniei publice relativa neînsemnătate a abaterii. Angajatorul fotbalistului a declarat public că va interveni pe lângă judecător, ca de la om la om și de la creștin la creștin (ar fi interesant să dea peste un judecător musulman). Un fotbalist retras din circulație cu ani în urmă a opinat că „nu-i frumos să-i dăm în cap copilului“ (care, nu-i așa?, nu a dat în cap nimănui) și s-a oferit pe sine pe post de comparativ de superioritate: „Eu am mers cu peste 200 pe oră. Și nu o dată“. Din subsolul gândirii a scos capul un comentator de forum, care a abordat problema cartezian: „Sunt drumuri publice, nu? Păi dacă sunt drumuri publice, poate să circule oricine pe ele, cu sau fără permis. Aia înseamnă public“.
Dobitoc, ergo sum. În fine, școala deculpabilizării prin raportare la o speță mai gravă a urcat la tribună și a arătat cu un deget spre fotbalistul prezent și cu un pumn spre trecut: „Dar colonelul care-a omorât cinci oameni în stația de tramvai? Dar nevasta poetului de curte al lui Ceaușescu, care a ras trei inși cu mașina? Dar ăla de la TV, care râdea de alții? Dar antrenorul care-a călcat o tânără cu mașina? A pățit vreunul ceva? A stat vreunul închis?“. Întrebările sunt legitime. Toți au scăpat cu pedepse simbolice, identificabile prin răpirea bovinelor de la ghidon. Prin comparație cu faptele lor, a fotbalistului e măruntă. Prin raportare la lege, în schimb, e gravă. Cu atât mai mult cu cât dă naștere unei alte întrebări: și dacă există o mulțime de alți exceptați care circulă în voie pe magistrala sfidării?
