Se știe, în magazinul universal al limbii există câteva raioane unde e mereu înghesuială. Unul dintre ele este cel al confuziei simple, care pleacă fie din încrederea prea mare în simțul limbii, fie din ignoranța nepericlitată de lecturi. În asemenea cazuri, siguranța de sine a rostitorului sporește doza de ridicol, ceea ce amuză fără să consoleze. Când agramatismul dă năvală în discursul public, zâmbetul se șterge și deschide drum îngrijorării. Când confunzi „cap“ cu „capăt“ nu mai e mult de sperat, mai ales dacă autorul confuziei e președinte de partid. Fiindcă de multe ori doar numirea e interimară. Războiul cu dicționarul și cu școala e pe viață.
Raionul următor aparține cuvintelor traficate pentru efecte speciale. O parte dintre sortimente au deja decenii de stat pe umerașe și pe rafturi. E plin raionul de „șoc“, de „incredibil“ și de „fără precedent“. La fel de multe sunt compleurile sintagmatice de tip „n-o să-ți vină să crezi“, „dă click aici“, „o să rămâi prost“, „a rupe tăcerea“ și „a scrie istorie“. Asta în timp ce de pe raftul de jos te îmbie cuvântul „gafă“, găselnița de marketing prin care simpla greșeală e dilatată la proporții menite să genereze oprobriu și un trafic sporit pe site.
ȘTACHETĂ VALORICĂ. În fine, al treilea raion din magazinul universal este cel unde nimerești peste cuvinte supraelastice, de care tragi în toate părțile până ajung să acopere zona de sens dorită. Paradoxul e, aici, la vedere: suprautilizarea acestor cuvinte le face, de la un punct încolo, inutilizabile.
Cuvintele în cauză își pierd forma inițială, devin lălâi și nu mai stau bine pe nimeni. Asta și din cauză că lumea s-a obișnuit să le folosească pe unele dintre ele ca pe simpli potențatori ai valorii. Sau ai prestigiului. Sau ai ambelor. E momentul în care intră în scenă unul dintre potențatorii de maximă popularitate. Potențatorul în cauză este cuvântul „academie“.
E bine știut că o academie reprezintă un for al excelenței – locul unde se întâlnesc valorile de vârf ale unei națiuni, indiferent dacă e vorba de știință, tehnică, artă sau alte domenii. Academia are deschidere și ștachetă valorică.
Membrii ei sunt – sau ar trebui să fie – competențe de necontestat. Academia subînțelege somități aureolate de prestigiu. Dintr-o scăpare care chiar merită să fie considerată o „gafă“, dexonline.ro păstrează și astăzi o definiție de pe vremuri a academiei, prezentată drept „cea mai înaltă instituție culturală de stat, care reunește și promovează oameni de valoare științifică și culturală, dirijează și dezvoltă, printr-un complex de institute, munca de cercetare științifică și de creație literar-artistică, folosind, organizat și metodic, cuceririle științei și culturii pentru construirea socialismului (subl. mea)“. Masa lemnoasă a definiției amintește de academicienii Nicolae și Elena Ceaușescu, dar scăparea nu înlătură noțiunile de bază: prestigiul, competența, onestitatea și anvergura membrilor.
PARAVAN PENTRU GĂINĂRII. E în general acceptat că prima academie din lume este școala filozofică a lui Platon, al cărei „sediu“ ar fi fost grădina eroului mitologic Akademo. E de asemenea acceptat că printre marile și vechile academii ale lumii se numără Accademia Platonica fondată de Marsilio Ficino la Florența, Accademia della Crusca tot din Florența, L’Académie Française din Paris, Royal Society din Londra, Societät der Wissenschaften din Berlin sau Real Academia Española din Madrid.
E, prin urmare, ușor de dedus fascinația pe care o exercită un asemenea cuvânt asupra contemporanilor avizi de glorie și de recunoaștere. Academia e deasupra școlii și a universității. Alonja ei o face accesibilă puținilor aleși. Numai că înălțimea ei nu le provoacă vertij celor care o vampirizează pentru încropeli suspecte sau pentru fandoseli lucrative.
În România și nu numai există o categorie de alpiniști care nu se tem de niciun fel de prăbușire – cu atât mai puțin de cea în ridicol. Iar asta îi face să traficheze cuvântul „academie“ la fel cum era traficat pe vremuri echipamentul oficial al naționalei de fotbal. (Valutistul de încredere purta pe atunci treningul tricolor.) Mai simplu spus, există în România acestor ani câte îndeletniciri, atâtea academii: de psihologie cuantică și de sprâncene, de slăbit și de hipnoză, de înfrumusețare și de fotbal, de gătit și de hairstyling. „Academie“ nu e, în multe dintre aceste cazuri, o metaforă a excelenței, ci doar un paravan pentru găinării contra cost.
Proprietarii acestor pretinse academii își învestesc jucăriile cu o credibilitate care, de cele mai multe ori, nu li se cuvine. Atârnarea termenului „academie“ într-un colț de site li se pare scurtătura spre succes și onorabilitate. Și, da, până la un punct e firesc să fie așa, câtă vreme inocența unor semeni se vădește cu adevărat fără margini. Scepticii sunt mai puțini decât naivii, ceea ce nu le răpește dreptul să pună înaintea acestor academii un „c“ de natură să le înfățișeze în adevărata lor lumină.
