Când tragi pe nas, se-alege praful. Când se-alege praful, hop și epitaful, mai ales pentru sportivi. Doctoranzii în ironie și calamburistică de doi bani zburdă prin lume cărând în bagaj o confuzie cât casa: cea dintre drogat și dopat. Și fiindcă există oameni largi în vederi și înguști la minte, pe piață a apărut de o vreme un soi de echivalare mecanică: dacă te-ai drogat, musai că te-ai și dopat. Evident, și invers. Această judecată mincinoasă logodește două lucruri care nu și-au propus să trăiască împreună. Dar nu numai atât. Prea puțini sunt cei care, ocupați să dea sentințe, să ridice eșafoade și să ascută securi, se uită în direcția bună. Și prea puțini își pun întrebările corecte. Perspectiva show-ului justițiar e prea îmbietoare ca oficialitățile să nu i se abandoneze, conform principiului de viață al lui Oscar Wilde: „Rezist la orice, în afară de tentații“.
DEOSEBIREA. Confuzia dintre drogat și dopat, pe care unii ziariști încă nu și-au lămurit-o și nici nu dau semne că i-ar interesa s-o facă, pune între paranteze două lucruri decisive. Primul este registrul de exprimare. Un scriitor care prizează hașiș nu poate fi acuzat de nimic. Literatura lumii abundă în oameni care și-au stimulat glanda creatoare și au recompus lumea prin perdeaua drogurilor, de la De Quincey la Poe și de la Kerouac la Burroughs. Un sportiv care ia cocaină stârnește o furtună de suspiciuni și un uragan de interpretări. Opinia publică trage imediat linie în dreptul atleților, fotbaliștilor sau cicliștilor care și-au permis să tragă o linie. Sportivul, auzi naivitate!, trebuie să fie sportiv douăzeci și patru de ore pe zi. Al doilea lucru decisiv ține de motivație. Drogatul își ia doza ca să (re)intre în lumea pe care și-o dorește, dopatul înghite pastile ca să obțină o performanță. Primul își modifică impresiile despre viață, al doilea falsifică ierarhii. Drogatul e dependent de primul ajutor sub formă de LSD sau ecstasy, dopatul pătrunde pe spirala mistificărilor și oficializează astfel o formă de impostură. Nu sunt situații comparabile.
ASEMĂNAREA. Elementul comun al celor două ipostaze e stigmatul. Indiferent dacă te droghezi sau te dopezi, lumea te privește chiorâș. Și cum societățile imorale produc batalioane de moraliști, tabloul general pare un balet al linșajului. Abia așteptăm pasul greșit. Pândim cu nările dilatate un pliculeț, o fiolă sau o biluță, gata să punem ștampila de fier încins pe umărul vinovatului. Glosăm cu tâlc și devenim diriginți ai unor vieți care nu ne aparțin. Suntem intransigenții de serviciu, heruvimii boreali ai noului mileniu, principialii cu aripi de albatros, petale de nufăr și tulpini de crini regali. Adică niște caraghioși iremediabili. În aceste condiții, spectacolul de maximă degradare e al mediocrului care face franjuri o celebritate. Preocuparea lui nu e să prezinte un caz și să formuleze o judecată, ci să ridice barda. Nu relatare, nici opinie, ci răfuială. Cu cine? Cum, cu cine? Cu succesul celuilalt, cu mormanul lui de bani, cu amanta lui nurlie și uneori zurlie, cu vila, cu limuzina, cu orice.
SISTEMUL. În realitate, fenomenul nu mai poate fi oprit. Lucrurile au scăpat de mult de sub control și nimic din coregrafia CIO (Comitetul Internațional Olimpic) sau WADA (World Anti-Doping Agency – Agenția Mondială Antidoping) nu garantează îndreptarea situației. Acesta e momentul în care intervin agenții consolatori care livrează argumentul de care râd și curcile, dopate sau nu: continuitatea răului. Argumentul acestor flașnetari melancolici e simplu până la stupizenie și ridicol ca orice formă a mințirii de sine: „Așa a fost dintotdeauna. Și în Antichitate exista dopaj. Sportivii beau tot felul de fierturi.
Dac-am trimite acum la laborator un preparat din Grecia Antică, ar exploda eprubetele și i-ar lua foc halatul laborantului“. Nu contestă nimeni matrapazlâcurile care s-au petrecut atunci. Ele au existat. Diferența e însă de anvergură și de consecințe. Cu mii de ani în urmă, falsificarea unei lupte îi viza exclusiv pe învingător și pe învins. Acum e vorba de altceva: de un sistem instituționalizat de măsluire, de o fraudă enormă, binecuvântată de un conclav interesat, din care fac parte marchizi, președinți, armatori, industriași, firme celebre și branduri colosale. Toate întrețin o farsă pe baza interesului comun, traductibil în numărul cât mai mare de zerouri care însoțesc cifra inițială.
Ce află sportivul prins în acest carusel? Că trebuie să câștige, indiferent de mijloace. Deviza lui Pierre de Coubertin – „Important e să participi“ – a rămas un moft duios, un refren din cretacicul PR-ului. În locul ei s-a instalat cinismul celor care știu că succesul aduce sponsori, sponsorii aduc bani și banii aduc succes. Ce iese din cercul acesta nu merită pomenit. Omertà, legea tăcerii, e tradusă în cinci limbi de circulație internațională, câte una pentru fiecare cerc olimpic în care tot mai mulți văd epura unei cătușe. Astfel, Jocurile Olimpice și o suită de alte competiții devin pariuri farmacologice, nu sportive. Nu mai concurează doi atleți, ci două recipiente în care zornăie flacoanele. Medicina sportivă ajunge să fie populată de infractori care trafichează iluzii, recorduri și contracte de sponsorizare. Boala, deformația și moartea târcolesc necruțător arealul olimpic și își înfig colții fără să aleagă.
