Separatisme europene

Referendumul pentru independență în Catalonia, referendumurile pentru mai mare autonomie fis­cală din regiunile italiene Lombardia și Veneto, cât și eventualitatea unui referendum scoțian în peri­oada imediat următoare a Brexitului au trezit în rândul observatorului român obișnuit cu statul iacobin pasiuni cu totul nejustificate.

Paralele la fel de nejustificate au început să fie făcute cu așa-numitul Ținut Secuiesc, uitându-se că România întregită, de la crearea ei în 1918, a fost mereu un stat omogen. Adoptarea modelului statului iacobin, centralizat, de tip francez, a fost determinată tocmai de realitatea de pe teren: ro­mânii erau majoritari în toate provinciile istorice intrate în componența statului român; ei reprezentau circa 72% din populația țării la 1918, iar acum reprezintă 89%.

Nu este cazul tuturor țărilor din Europa, după cum puține țări europene se pot mândri cu inexis­tența unor diferențe notabile de limbă pe un spa­țiu atât de întins și anume, în cazul nostru, între limba română vorbită la Satu Mare, cea vorbită la Botoșani sau la Târgoviște. Iată de ce emoțiile din platourile de televiziune din București nu își au locul. România se diluează în alt fel, prin depopulare, prin crearea unor comunități românești care sunt absorbite în populațiile italiană, spaniolă, canadiană și australiană.

Identitate catalană. În cazul Cataloniei, există o identitate specifică, o limbă catalană egală în drepturi în marea familie a romanității cu franceza, portugheza, italiana, spa­niola și româna. Însă, după mai bine de trei secole de existenţă în cadru spaniol, identitatea catalană este una plu­rală chiar dacă elementele radicale secesio­niste au existat dintotdeauna. Prin urmare, există o identitate strict catalană a socie­tății din Catalonia, dar și un sentiment de apar­te­nență la Spania. Însă acest sentiment de apar­te­nență este nu la o Spanie de tip iacobin, centrali­zat, ci la o Spanie plurietnică, o Spanie care în­glo­bează atât vorbitorii dialectului castilian conside­rat limbă spaniolă, cât și stră­vechiul popor basc, cel mai vechi popor al Europei (preindoeuropean).

Sentimentul de apartenență la un ansamblu statal se construiește și reconstruiește de-a lungul istoriei. În cazul Cataloniei, majoritatea populației până astăzi își imaginează identitatea în cadrul spaniol. Puseul autonomist din ultimii ani a venit și pe fondul crizei economice din 2008, și al unui sentiment (justificat) al declinului comunității autonome catalane care se percepe neglijată de statul central spaniol.

În ultimii zece ani, din punctul de vedere al să­nă­tății economice, Catalonia trece în urma aglo­merației metropolitane a Madridului, în urma Țării Bascilor și Insulelor Baleare. Pe acest fond, reprezentanții catalani au cerut o mai mare auto­nomie fiscală, pe model basc. Intransigența popularilor domnului Mariano Rajoy care au contestat cu succes în 2010 proiectul de autonomie fiscală întărită pentru Catalonia a făcut ca electoratul  radical, pro-independenţă, care niciodată din 1978 nu a trecut de 15% să îşi dubleze în ultimii zece ani scorul.

Sentiment de abandon. De asemenea, în cazul Italiei, unde sentimentul identitar este mult mai slab și unde chiar liderul Ligii Nordului, Matteo Salvini, dorește să își extindă baza electorală la Sud, în părțile Romei și chiar în așa-numitul Meridione, același sentiment de abandon din partea statului central a determinat recentele manifestări autonomiste (este drept, în cadru constituțional – legea fundamentală italiană din 1948 permite organizarea unor asemenea con­sultări pe tema auto­nomiei fiscale). Dacă în trecut uzinele Fiat de la Torino își luau mâna de lucru din Sud și tot acolo își deschideau filiale, în ultimii zece-cincisprezece ani, acestea se extind în Asia, Europa centrală și chiar în America de Nord, iar unitățile de pro­duc­ție din sudul țării fie se închid, fie își restrâng sensibil activitatea. Este și cazul regiunii Veneto al cărei flux investițional este mai mare spre vestul României decât în interiorul Ita­liei. Mondializarea și constituirea acestui vast an­samblu regional geo­-economic numit Uniunea Europeană favori­zează constituirea de rețele de solidaritate care își gă­sesc aspirații politice dacă au și o bază identi­tară, așa cum este cazul Catalo­niei, regiunilor Lombardia, Veneto sau al Wallo­niei și Flandrei.

În alt sens, diminuarea discursului pro-inde­pen­dență din Partidul Național Scoțian are legătură și cu incertitudinea care planează asupra cursului prețului barilului de petrol, al tranziției energetice la nivel european, aspecte care nu pledează în favoarea unui divorț cu Londra.

Istoricul francez Jean-Baptiste Duroselle spunea pe bună dreptate că „naţiunea îşi formează rădă­cinile în timp, dar pe această bază îşi cons­tru­iește interesele, imaginile şi viaţa în comun“, însă e bine de ştiut, istoria a cunoscut atât perioade de cons­trucţie, cât şi de deconstrucţie.