Verdict: Criză. Pe ce se bazează profeții care anunță apropierea unui nou tsunami economic

Alexandra Pele 11/09/2017 | 12:01 Special
Verdict: Criză. Pe ce se bazează profeții care anunță apropierea unui nou tsunami economic

[vc_row][vc_column][vc_column_text]

Acest articol apare în numărul 23 (11-24 septembrie) al revistei NewMoney

Pe 19 octombrie 1987, piețele globale s-au prăbușit. Criza bursieră cunoscută drept „Black Monday“ a pornit din Hong Kong și s-a răspândit în Europa și apoi în SUA. Un deceniu mai târziu a lovit o nouă criză, „Contagiunea asiatică“.

În 2007 s-a spart bula produselor sub-prime din SUA, principala cauză a Marii Recesiuni. Dincolo de simbolistica din jurul cifrei șapte, argumentele care avertizează asupra apropierii unei noi crize globale sunt tot mai convingătoare.

România a fost mai mult sau mai puțin afectată de toate crizele care au măturat globul în ultimul secol, și, cu toate că 2017 pare să fie anul în care evoluția eco­­nomiei va depăși până și cele mai optimiste aș­­tep­­tări, o oarecare neliniște plutește în aer. Dar tre­­bu­­ie spus încă de la început că, în ciuda politicilor pu­­blice care par uneori destul de haotice, Ro­­mânia nu are cum să se arunce de una singură într-o nouă cri­­ză.

Citiți și: Cum evităm o criză majoră de foamete: experiment pe Africa

„Niciodată o recesiune sau o criză nu a pornit pe baze proprii din România. S-a întâmplat ceva afară și noi am fost, bineînțeles, afectați“, clarifică pentru NewMoney, Lucian Cro­­itoru, consilier al guvernatorului Băncii Națio­­na­­le a României (BNR), Mugur Isărescu. Prin urmare, po­vestea următoarei crize ar putea începe, ca de mul­­te ori, peste un ocean, și ne-ar putea prinde, ca de fiecare dată, pe picior greșit.

UNDE CRAPĂ? Lucian Cro­­i­­to­­ru crede că următoarea criză va lovi anul acesta sau, cel târ­­ziu, în 2019. Unda de șoc va porni din Statele Unite. Eco­­­­nomia americană nu a avut în ultimii 160 de ani pe­­ri­­oade de creștere mai lungi de un deceniu – este primul său argument. Al doilea are legă­­tu­­ră cu lecțiile învățate din crizele anterioare. „Dacă te uiți la modul în care se finan­­țea­­ză compa­nii­le în Statele Unite constați că în cash-flow-urile lor, în medie, nu mai con­­­­tează atât de mult re­sur­­se­­­­le proprii, adică ceea ce se poate reține din pro­fituri în scopul dezvoltării. Pon­de­­rea covârșitoare o au din nou datoriile“, avertizează el.

Chiar mai fragil de atât se pre­­zintă mediul de afa­­ceri din România. Jumătate dintre companiile active în acest moment nu existau în 2008, spune Ian­­cu Guda, președintele Asociației Analiștilor Financiar-Bancari din România (AAFBR), convins că fir­­mele sunt în prezent mai vulnerabile decât erau în urmă cu un deceniu.

Mediul de afaceri este mai slab capitalizat (mai în­­datorat), mai polarizat (veniturile și profiturile sunt concentrate în bilanțurile câtorva companii), mai expus în fața riscului de contagiune (o insol­­ven­­ță atrage după sine mai multe insolvențe), iar ca­pacitatea sa de finanțare este mai redusă. „Nu văd cum un asemenea mediu de afaceri poate gestiona mai bine o eventuală criză internațională, comparativ cu ceea ce s-a întâmplat în anul 2008“, averti­­zea­­ză el.

SUB SEMNUL CRIZEI. Teorii legate de iminența unei crize sunt oferite și de marile bănci din SUA. Analiștii de pe Wall Street spun că nu mai văd nicio corelație între evoluția acțiunilor, a bondurilor și a mărfurilor, dar și că investitorii par să ignore orice regulă de evaluare a activelor, tipar remarcat și înaintea crizei din 2007. „Aceste corelații macro și micro foarte slabe confirmă ideea că ne aflăm la sfârșitul unui ciclu economic și nu este o întâmplare faptul că ultima dată când am văzut astfel de cifre a fost în 2005-2007“, explică Andrew Sheets, de la Morgan Stanley, una dintre cele mai mari bănci de in­­vestiții din lume.

Așadar, nu ducem lipsă de posibile cauze care să declanșeze o viitoare criză. Mediul de afaceri s-a obiș­­nuit, chiar și în România, să le aștepte ca pe ce­­va firesc și inevitabil, ba chiar să le vadă acolo unde nu sunt. „Experiența cri­­zei din 2007, cu par­­ti­­cu­­­­la­­ri­­tă­­­­ți­­le ei, nu creează vreun confort. Nu vom fi mai bine pre­­gă­­tiți în contextul unei alte cri­­ze de altă natură“, co­men­­tea­­ză Rudolf Vizental, CEO CIT Resources, parte a CITR Group.

Sursele și efectele viitoarei crize trebuie însă judecate prin prisma consecințelor ce­­lei mai recente.

SURSELE RĂULUI. La sfâr­­și­­tul verii, „stăpânii finanțelor“ s-au întâlnit într-un orășel resort din mijlocul Parcului Na­­țio­­nal Yellowstone din Statele Unite pentru a discuta cele mai presante probleme ale momentului. La reuniunea de la Jackson Hole, Wyoming, au participat șefii celor mai mari bănci centrale din lume – oamenii care, simplu spus, contro­­lea­­ză banii din economia globală. Investitorii aștep­­tau să afle ce soluții au acești bancheri pentru a gestiona miliardele de do­­lari, de euro și de yeni care au fost tipăriți în urma cri­­zei, cu sco­pul de a salva marile economii ale lumii.

Marea întrebare este dacă piețele pot funcționa fără programele masive de relaxare cantitativă demarate de băncile centrale, considerate de mulți o formă de subvenționare continuă a economiei. Re­­zer­­va Federală (Fed) din SUA, Banca Centrală Eu­­ro­­pea­­nă (BCE) și Banca Japoniei au în bilanțuri active de aproape 11.000 de miliarde de euro, potrivit Financial Times. Ca ordin de mărime, suma depă­șește economia zonei euro.

Cu acești bani au sperat „stăpânii finanțelor“ să creeze inflație și creștere economică, însă rezultatele au fost departe de ambiții și au creat resentimente. „Criza globală ne-a arătat că nimic nu va muri, dacă elitele nu vor“, spune pentru NewMoney, John Hardy, director de strategie valu­tară la banca daneză de investiții Saxo Bank, referin­du-se la acest răspuns pe care l-au avut marile puteri la criza anterioară – de a tipări suficienți bani pentru a „cârpi“ sistemul și a salva de la faliment bănci, sta­­te și companii.

Ieftinirea banilor a permis firmelor slabe să se „tâ­­rască“ în continuare, pentru că și-au putut refi­­nan­­ța datoriile la costuri foarte mici, argumentează el. La fel au procedat și statele. Costurile mici de finanțare a datoriilor nu au antrenat o disciplină mai mare, iar acest lucru omoară productivitatea și încurajează tot felul de comportamente de nedorit, crede Hardy.

Lucian Croitoru nuanțează puțin problema și spu­­ne că, dacă s-ar fi procedat invers, respectiv dacă cei slabi ar fi fost lăsați să se restructureze, ceea ce ar fi însemnat faliment pentru multe entități, „s-ar fi produs recesiuni mult mai profunde, cu costuri interne de ocupare mult mai mari (creșterea șo­­ma­­ju­­­lui, n.r.) și probabil cu dezordine mare, inclusiv so­­cială“.

Hardy crede însă că aceste politici vor duce la o no­­uă criză, una mai profundă și mai greu de gestionat. „Cât timp putem să continuăm să răspundem vii­­toa­­re­­lor încetiniri ale economiei sau chiar crizelor în această manieră înainte de a avea de-a face cu o revoltă populară împotriva injustiției acestor mă­­suri?“, se întreabă el. Primele semne de „revoltă“ ar pu­­­­tea fi considerate evenimente precum ieșirea Ma­­rii Britanii din UE, avansul populismului în Euro­­pa, dar și alegerea președintelui Donald Trump în SUA.

Problema este că, dacă o criză va lovi în curând, multe țări, inclusiv România, vor fi nepregătite, iar avan­­sul populismului explică în parte de ce am ajuns în această situație.

PE PICIOR GREȘIT. Politicile monetare practicate de „stăpânii finanțelor“ în ultimul deceniu fac destul de greu de aplicat lecțiile crizelor anterioare. Odată cu dezlănțuirea tiparniței de bani, dobânzile au coborât la niveluri minime istorice aproape peste tot în lume, în unele locuri acestea fiind chiar negative.

Băncile centrale ar fi trebuit să găsească un mecanism de „normalizare“ a acestor dobânzi, astfel în­­cât, în eventualitatea unei noi crize, să aibă spațiu pentru reducerea lor în așa fel încât să sprijine credi­tarea și implicit revenirea economiei. Normalizarea dobânzilor nu s-a produs încă și este incert în ce mă­­sură se mai poate produce având în vedere că nici economia din SUA, nici cea din zona euro sau din Japonia nu „duduie“. Prin urmare, nu mai este clar dacă dobânzile pot fi majorate acum fără a compromite creșterea.

România este în aceeași situație. Dobânda-cheie de politică monetară, cea care „dă tonul“ dobânzilor practicate de băncile comerciale, este la un nivel minim istoric, de 1,75%. Politicile fiscale din ulti­­mii ani (reducerea masivă a taxelor) corelate cu evo­­lu­­ții­­le externe au dus la scăderea inflației, ceea ce nu a permis BNR să „normalizeze“ la rândul său do­­bân­­zile. Prin urmare, dacă o criză ar lovi în cu­­rând, poli­tica monetară ar fi prinsă pe picior greșit.

PROTECȚIONISM ȘI POPULISM. Întâlnirea de la Jackson Hole nu i-a liniștit pe investitori, sentimentul general fiind acela că participanții nu s-au pus de acord în legătură cu modul în care trebuie să acțio­­neze. Mesajele transmise de acolo s-au concentrat mai mult pe teme din afara sferei de influență a bancherilor centrali. Mario Draghi, președintele BCE, a avertizat că statele pot face un rău enorm creșterii economice dacă se înhamă într-o „cruciadă protec­­țio­­nistă“. S-a vorbit, de asemenea, despre cum deci­­denții politicilor fiscale trebuie să facă mai multe efor­­turi pentru a-și pregăti o strategie în eventualitatea unei încetiniri a activității economice.

Niciunul dintre aceste mesaje nu pare a rezona la București. Pe plan local, „populismul“ a luat forma unor măsuri de „justiție socială“, concretizate prin creșteri de pensii și salarii în special în sectorul bu­­ge­­tar, acolo unde statul poate interveni din pix. Tot­­o­­dată, Guvernul și-a luat în serios misiunea de a „gă­­si“ profiturile scoase de multinaționale din România, iar tunurile au fost îndreptate recent împotriva băn­­cilor.

Statul depinde însă de acestea, având în vedere că 47% din titlurile de stat emise pe piața internă (ins­trumentele prin care se împrumută statul), respectiv 64,8 miliarde de lei, sunt deținute de sistemul bancar local. Titlurile de stat au o pondere de circa 19 procente în activele băncilor din România, al doilea cel mai mare procent din UE, după cel din Ungaria. Ionuț Dumitru, președintele Consiliului Fiscal, a avertizat încă de anul trecut că „dimensiunea expunerii deja existente a sistemului bancar la sectorul guvernamental face problematică capacitatea acestuia de a absorbi un plus de datorie publică“.

Avertismentul nu este lipsit de substanță având în vedere modul în care a fost tratat bugetul public în acest an. Cu toate că în prima jumătate a lui 2017 s-au colectat cu 1,2 miliarde de euro mai puțin decât se anticipa, cheltuielile de personal au crescut cu aproape 20%, iar subvențiile cu alte 35 de procente, reiese din datele Ministerului Finanțelor Publice (MFP).

Pentru a acoperi decalajul dintre venituri și cheltuieli, autoritățile au mai multe soluții. Fie se îm­­pru­­mută și mai mult, însă aici există riscul ca băncile să nu poată absorbi la nesfârșit impactul politicilor gu­­ver­­namentale populiste, fie să mărească veniturile – goa­­na după fonduri suplimentare fiind evidentă prin prisma unor măsuri precum reintroducerea supraaccizei la motorină. O soluție mai puțin „popu­­la­­ră“ ar fi reducerea cheltuielilor publice.

(RE)MEDIUL ROMÂNESC. Prin urmare, bugetul pare a avea din nou probleme, într-o perioadă de creștere economică în care vistieria statului ar trebui să fie pe plus la capitolul venituri și pe minus la capitolul cheltuieli. Lecțiile crizelor anterioare au arătat că atunci când economia alunecă pe panta des­cen­­den­­tă, statul ar trebui să fie primul care să vină în sprijinul mediului de afaceri. Având în vedere că bugetul public reprezintă o treime din PIB, creș­­terea cheltuielilor statului poate compensa scăderea cere­rii din mediul privat.

România și-a epuizat însă spațiul bugetar. Deficitul se apropie de 3%, limita considerată sustenabilă, într-o perioadă în care economia crește cu aproape 6% din PIB. Situația seamănă periculos de mult cu cea de dinaintea crizei din 2009 (primul an în care economia României s-a contractat), când bugetul era întins la maximum. Cu un an înainte, cheltuielile statului erau cu 5,4% din PIB mai mari decât veniturile, iar economia creștea cu 7,3%.

În momentul în care a lovit criza dincolo de Ocean, nici socotelile de la București nu s-au mai potrivit. Economia s-a contractat cu 6,6%, salariile au fost tăiate, iar TVA-ul a fost majorat, peste noapte, la 24%, o politică opusă celei recomandate în astfel de perioade.

Și pentru că România nu se mai putea împrumuta la costuri rezonabile în piață, deficitul bugetului pu­blic fiind de aproape 10% din PIB, s-a apelat la împrumutul de la FMI, CE și BM. În 2008 ne aflam pe penultimul loc din UE în ceea ce privește datoria pu­bli­că, aceasta fiind de doar 13,6% din PIB. Criza a triplat-o în doar șase ani. Prin urmare, deși România se poate lăuda în continuare cu una dintre cele mai mici datorii publice din Europa, în momentul în care lovește o criză, lucrurile pot scăpa repede de sub control.

Cu toate că atmosfera de la Jackson Hole a fost una optimistă, graficele analiștilor și temerile investitorilor sunt greu de ignorat. Mulți par a fi de acord cu faptul că ciclul de creștere economică al SUA se află pe final. Și cum Statele Unite reprezintă 25% din PIB-ul mondial, o bătaie de aripă de acolo se va simți peste tot în lume.

Un calcul statistic făcut de bancherii de la JP Morgan anul trecut arăta că probabilitatea ca SUA să intre în recesiune în următorii trei ani este de 92%. Altfel spus, este posibil să nu urmeze o nouă criză, dar este mai probabil ca aceasta să vină.

[/vc_column_text][vc_text_separator title=”România în criză ” color=”juicy_pink”][vc_column_text]România a simțit din plin efectele celei mai recente crize.[/vc_column_text][vc_column_text]PRIMELE EFECTE. Deficitul bugetar s-a adâncit la aproape 10% din PIB în 2009, acesta fiind primul an în care economia României a intrat, oficial, în recesiune. Pentru că dobânzile din piață erau prea mari, statul a apelat la un împrumut de la FMI, CE și BM, în valoare de 20 de miliarde de euro. Acesta a fost folosit pentru a finanța cheltuielile publice, dar și pentru a stabiliza cursul valutar.

CONSECINȚELE. Chiar și așa, leul s-a prăbușit cu peste 20% față de nivelul de dinainte de criză. De asemenea, datoria publică s-a triplat, ajungând la aproape 40% din PIB, iar bugetul a fost echilibrat prin reducerea salariilor bugetarilor și creșterea TVA-ului.[/vc_column_text][vc_text_separator title=”Riscul unui război” color=”juicy_pink”][vc_column_text]Un conflict armat este de natură să destabilizeze economia statelor implicate, dar și a partenerilor lor.[/vc_column_text][vc_column_text]TENSIUNI. Rachetele balistice intercontinentale testate recent de Coreea de Nord au dus la creșterea tensiunilor dintre Phenian și Washington. Nu doar americanii au criticat testele balistice ale lui Kim Jong-Un. Reacții dure au avut și liderii de la Seul și Tokyo.

ARME NUCLEARE. În ciuda presiunilor internaționale și a sancțiunilor impuse de Organizația Națiunilor Unite, Coreea de Nord a continuat să își dezvolte programele nucleare și balistice. Raza de acțiune a acestora este incertă la ora actuală.

DECLARAȚII. Oficialii americani nu s-au ferit de declarații. James Mattis, secretarul Apărării, a precizat că SUA vor avea „un răspuns militar masiv“ la un eventual atac nord-coreean, dar și că analizează încetarea oricăror relații comerciale cu statele care au astfel de relații cu Phenianul (China, India, Rusia).[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row]

 


FOTO: Guliver / Getty Images

Cu o experiență de peste șapte ani în presă, Alexandra Pele acoperă domeniile finanțe, bănci și asigurări. Anterior, a lucrat la departamentul economic al ziarului Gândul și la cursdeguvernare.ro.