Silviu Dragomir: „Când ajunge la un preaplin, un lucru se transformă în opusul lui“

Prima carte scrisă de psihoterapeutul Silviu Dragomir este dedicată vârstei de mijloc și aduce în atenție complexitatea schimbărilor și trăirilor ce au loc în această etapă de viață. Construită ca un fel de ghid terapeutic, „Mijlocul vieții“ ajută cititorul să înțeleagă complicata dinamică a vârstei de mijloc.

Aproape toți oamenii resimt mijlocul vieții ca pe o adevărată criză în care nimic nu pare să mai funcționeze cum trebuie, în care totul pare lipsit de sens.

Psihoterapeutul și psihanalistul Silviu Dragomir – pe care îl știți ca fondator, alături de profesorul de psihanaliză Vasile Dem. Zamfirescu, al Editurii Trei – a simțit pe pielea lui această criză și a vrut să împărtășească și cu alții experiența trăită. Astfel s-a născut prima lui carte, „Mijlocul vieții. Între echilibru și dezechilibru“, bazată pe o documentare solidă, pe propriile trăiri și pe mărturiile unora dintre pacienții săi.

Apărută de curând la Editura Trei, cartea îți arată că mijlocul vieții este o etapă în care poți simți regresie și stagnare, dar și dezvoltare și liniște (Silviu Dragomir a urmat cursurile C.G. Jung-Institut din Zürich într-o astfel de perioadă, experiență decisivă în înțelegerea propriei crize). Mai mult, îți dă speranța că poți depăși această criză devenind mai puternic și mai echilibrat și că, prin conștientizare, poți face pace cu tine și poți trăi o viață mai plină de sens ca niciodată.

NewMoney: Ați mai fi scris această carte dacă nu ați fi trecut personal prin criza vârstei de mijloc?

Silviu Dragomir: Nu. Mai corect spus, dacă nu aș fi fost conștient că trec prin această criză. Ea vine oricum, este un fenomen colectiv și ca atare nu ocolește pe nimeni. Ține de energetica psihică și de mersul natural al lucrurilor. Când ajunge la un preaplin, un lucru se transformă în opusul lui. În cazul de față, energia psihică, concentrată în prima parte a vieții către lumea exterioară, după ce își atinge vârful, prin găsirea și dezvoltarea unei cariere, prin întemeierea unei familii etc., se îndreaptă către interior.

Această curgere nu este întotdeauna liniștită, întâlnește obstacole și această coliziune poate declanșa o criză. Noi, la suprafață, o putem resimți mai intens sau mai puțin intens sau încercăm să ne sustragem, agățându-ne de vechea viață. Sau o putem conștientiza și atunci Eul intră într-o confruntare cu conținuturi necunoscute și inconștiente. Cartea de față este rezultatul acestor confruntări, al experienței mele de viață și de terapeut, dar și al studiilor din ultimii ani.

NM: Cum v-au influențat, în scrierea volumului, „Cartea Roșie“ a lui Jung și studiile pe care le-ați urmat la C.G Jung-Institut din Zürich?

SD: „Cartea Roșie“ a fost factorul declanșator, iar formarea mea la Institut a coincis cu trecerea prin mijlocul vieții. Acumulările din interior își atinseseră probabil un punct limită și așteptau o scânteie pentru a se aprinde focul. M-am regăsit în personalitatea numărul 2 a lui Jung și în criza prin care el a trecut la mijlocul vieții, acestea fiind magistral expuse în „Cartea Roșie“. Am lucrat la ediția în limba română ca editor și contactul cu ea m-a împins către Institutul Jung. Simbolul și-a găsit făgașul prin care să curgă dinspre interior către exterior. Anii petrecuți la Institut sunt pentru mine perioada de trecere asumată și conștientă prin mijlocul vieții. Și cartea de față, care este de fapt o adaptare a tezei mele de absolvire, este mărturia vie, palpabilă, a acestei perioade.

NM: De ce această schimbare puternică se petrece la vârsta de mijloc și nu în altă etapă a vieții și cum poate un om obișnuit să o depășească cu brio?

SD: Pentru că vârsta de mijloc face, de fapt, trecerea de la viață la moarte. Nu e ușor să accepți că viața ta a atins deja punctul de sus, iar acum direcția este una singură și ea este descendentă. Cum nu este ușor și să acceptăm că vom muri, nu?

Da, e adevărat, toate vârstele anterioare aduc cu ele schimbări importante, însă dinamica acestora are același sens, aceeași direcție. De la copilărie la tinerețe, și de la tinerețe la maturitate sensul este același, unul ascendent. La mijlocul vieții are loc o ruptură. Se schimbă nu numai vârsta, ci și sensul. De la ascendent la descendent, de la exterior la interior, de la material la spiritual, de la fizic la psihic, de la corp la suflet etc.

Orice depășire cu brio a acestei perioade presupune mai întâi conștientizarea acestui proces, numit proces de individuare. Este un fenomen natural, care este cu atât mai puternic cu cât nu depinde de voința noastră, nu noi stabilim dacă el are loc sau nu. Prin conștientizare însă, intră în aria de acoperire a Eului și îi lărgește acestuia atribuțiile. Eul poate integra și asuma astfel un proces care până atunci a avut loc în inconștient.

Odată conștientizată această decisivă schimbare de paradigmă a vieții psihice, se poate apela la diverse metode de introspecție, prin care să pătrundem din ce în mai adânc în viața interioară, să-i cunoaștem conținuturile și personajele care o populează, și de ce nu, să stabilim un contact și poate chiar un dialog cu acestea. Ar putea fi printre altele, interpretarea viselor, imaginația activă, meditația, asocierea liberă, lucrul cu desenele, nisipul, cu corpul etc. Recomand să se încerce astfel de practici în prezența unui ghid care poate fi psihoterapeutul și într-un spațiu sigur care este cabinetul de analiză.

NM: Cum putem aduce umbra, despre care vorbiți în carte, din inconștient în conștient și când putem spune că am făcut pace cu ea?

SD: În primul rând prin acceptarea faptului că avem o umbră. Poate să pară ușor, dar nu este. Ce este de fapt umbra? Tot ceea ce nu ne place să fim, tot ceea ce urâm, tot ceea ce ne dezgustă. Dar de ce am avea noi această umbră, dacă nu ne recunoaștem deloc în ea? Răspunsul este simplu și tranșant. Aceasta este structura noastră psihică, a tuturor, este o structura moștenită, conține toate experiențele anterioare ale omenirii, și bune și rele. Are o dimensiune colectivă.

Și atunci, ce facem cu toate acele conținuturi negative, moștenite din istorie, dar și acumulate în scurta noastră viață? Două lucruri. Mai întâi le refulăm, le alungăm undeva într-un colț al sufletului, în inconștient ca să folosim limbajul psihologic, imaginându-ne că, odată ascunse acolo, ele nu ne vor mai deranja. Prin asta nu facem însă decât să le oferim un teren în care să se dezvolte, departe de atenția noastră, și de acolo să ne influențeze viața fără ca noi să știm. Apoi le proiectăm. Asupra celor din jur. Ei sunt cei răi, cei incorecți, cei care încalcă regulile, cei care ne înșală și ne fac rău, pe scurt. Din păcate, uneori le proiectăm chiar asupra celor apropiați, care dintr-o dată nu se mai ridică la nivelul așteptărilor noastre.

Ca să facem pace cu umbra trebuie mai întâi să o recunoaștem. Asta înseamnă să putem vedea și în noi toate aceste lucruri negative. Să diferențiem apoi umbra personală de umbra colectivă. În funcție de asta vom ști și ce arme putem folosi în confruntarea cu ea. Pentru că o confruntare trebuie să aibă loc. Fără ea nu este posibil următorul pas, integrarea umbrei. Însă, ca în orice confruntare asumată, nu e bine să lipsească respectul. Dacă tratăm umbra cu aroganță, de pe poziția unui Eu atotputernic, riscăm să trezim furii arhetipale ale inconștientului mult mai puternice și mai periculoase decât umbra.

Acest articol a apărut în numărul 178 al revistei NewMoney