Cum poate fi împiedicată escaladarea rivalității dintre Statele Unite și China în­tr-un război

La final de aprilie, revista britanică The Economist a discutat mai bine de opt ore cu fostul secretar american de stat Henry Kissinger despre cum poate fi împiedicată escaladarea rivalității dintre Statele Unite și China în­tr-un război. Pe 27 mai, Henry Kissinger a împlinit un secol de existență.

Atât China, cât și Statele Unite ale Americii consideră că celălalt reprezintă o amenințare strategică și fie­care dintre ele caută să fie putere mondială hege­mo­nică. Henry Kissinger nu-și as­cunde îngrijorarea față de intensificarea rivalității dintre cele două state, fie­care vrând să se impună ca forță tehnologică și eco­no­mică, în special în contextul unui avans rapid al in­teligenței artificiale (AI).

Henry Kissinger consideră că, la nivel global, schimbarea echi­librului de putere și progresul tehnologic recent au creat tipul de situa­ție în care, în lipsa unor principii solide care să stabi­lească ordinea, se poate ajunge într-adevăr la con­se­cințe catastrofale.

În timp ce ambițiile Chinei sunt adesea percepute la Washington drept o amenințare, Kissinger explică altfel – liderii Chinei caută de fapt putere și recunoaș­tere și nicidecum o dominație mondială în sensul hi­tle­rismului (Hitler avea nevoie de un război). Fostul di­plo­mat caracterizează sistemul chinez mai degrabă ca fiind confucianist decât marxist. Pentru China, important este să atingă cât de multă putere și influență po­sibile și să-i fie recunoscute și respectate realizările.

Paradigma coabitării

Și nu este imposibilă pa­ra­­digma în care cele două superputeri coexistă fără un război total, crede Kissinger, care admite că succe­sul nu e garantat în această paradigmă. „S-ar putea să avem un eșec, caz în care trebuie să fim (Statele Unite, n.r.) suficient de puternici militar să-l contracarăm“, ad­mite diplomatul.

Referitor la Taiwan, Kissinger face trimitere la expe­riențele sale cu liderii chinezi – o abordare treptată pentru a construi încredere și o relație de lucru între cele două țări poate da roade. Pledoaria lui este pentru detensionare și reținere, evitând acțiuni (provo­cări) ce ar putea crea argumente pentru independența insulei. În loc să se încăpățâneze, America ar trebui să recunoască faptul că și China are propriile interese. Un exemplu relevant în acest sens este Ucraina.

Președintele Chinei, Xi Jinping, l-a contactat recent pe omologul său ucrainean, Volodimir Zelenski, pentru prima dată de la invadarea Ucrainei de către Rusia, în februarie anul trecut. Mulți observatori au respins mutarea președintelui chinez, considerând-o un gest gol, menit să le facă pe plac cumva europenilor care se plâng de apropierea dintre China și Rusia. În schimb, Kissinger îl vede ca pe o declarație de intenție serioasă care poate complica diplomația în jurul răz­bo­iu­lui, dar care poate crea, totodată, exact tipul de opor­tunitate necesară pentru a construi încrederea re­ciprocă între superputeri.

Ucraina și (în) NATO

Kissinger își începe analiza con­damnându-l pe președintele Rusiei, Vladimir Putin. „A fost cu siguranță o greșeală catastrofală de ju­de­cată a lui Putin“, spune el. „Dar nici cu Occidentul nu mi-e rușine. Am considerat că decizia de a… păstra deschisă posibilitatea ca Ucraina să devină membru al NATO la un moment dat a fost foarte greșită.“ Aici a fost sursa de destabilizare, deoarece promisiunea protecției NATO fără un plan concret pentru a se ține de ea a lăsat o Ucraină slab apărată în fața mâniei lui Putin, care nu avea cum să nu fie provocată de per­spectiva unei noi extinderi a NATO.

Sarcina acum este de a pune capăt războiului, dar fără a pregăti cumva terenul pentru un următor conflict.

Kissinger spune că Rusia trebuie să renunțe cât mai mult posibil la teritoriul pe care l-a cucerit în 2014, dar realitatea este că, pentru a avea un armistițiu, Rusia nu va renunța la Sevastopol, cel mai mare oraș din Cri­­meea și principala bază navală a Rusiei în Marea Neagră. Un astfel de acord, în care Rusia pierde unele câștiguri, dar păstrează altele, ar putea lăsa ambele ta­bere nemulțumite. Și exact aceasta este rețeta si­gură pentru o viitoare confruntare.

„Ceea ce spun acum europenii e extrem de periculos“, crede fostul diplomat. „Europenii spun: «Nu îi vrem în NATO, pentru că este prea riscant. Așa că mai bine îi înarmăm puternic cu cele mai avansate arme».“ Se va ajunge la situația în care Ucraina va fi una dintre cel mai puternic înarmate țări din Europa, dar cu cea mai puțină experiență strategică.

Pacea

Pentru o pace durabilă în Europa, Vestul are ne­voie de două viziuni. Prima este ca Ucraina să se alăture NATO, ca mijloc de protecție. A doua – să con­stru­iască o apropiere de Rusia, pentru a putea crea și avea o graniță estică stabilă.

De înțeles, multe țări occidentale ar avea de comentat până la a refuza unul dintre aceste obiective. Iar cu implicarea Chinei ca aliat al Rusiei și rival al NATO, sar­cina va deveni și mai dificilă. China are un interes pri­mordial să vadă Rusia ieșind intactă din războiul din Ucraina. Nu doar că președintele Xi Jinping are un parteneriat „fără limite“ de onorat cu Vladimir Putin, dar un co­laps la Moscova ar provoca probleme Chinei prin crearea unui vid de putere în Asia Centrală, care ar pu­tea fi umplut de „un război civil de tip sirian“.

După discuția dintre Xi Jinping și Volodimir Zelenski, China ar putea însă media între Rusia și Ucraina. Considerat unul dintre arhitecții politicii care au adus America și China în conflict cu Uniunea Sovietică, Kissinger nu crede că Rusia și China pot lucra bine îm­preună. Cele două puteri împărtășesc, e drept, suspiciunea față de SUA, dar în același timp manifestă o neîncredere instinctivă una față de cea­laltă. „Nu am întâlnit niciodată un lider rus care să spună ceva bun despre China și viceversa. Nu sunt aliați naturali“, spu­ne Kissinger.

Legat de alegerea căii diplomatice cu privire la Ucraina, China a făcut pasul prin prisma propriilor interese. Evident că nu este de acord cu distrugerea Rusiei, dar în același timp admite că Ucraina trebuie să rămână o țară independentă. La fel, a avertizat și cu privire la amenințarea nucleară fluturată de Rusia. Nu este exclus să susțină Ucraina în demersul de ade­rare la NATO. „China face aceasta, în parte, pentru că nu vrea să intre în conflict cu Statele Unite, dar în ace­lași timp lucrează la propria sa ordine mondială, în măsura în care poate.“

Un nou jucător

A doua zonă în care Statele Unite ale Americii și China trebuie să discute este inteligența artificială. Kissinger crede că, în decurs de cinci ani, aceasta va deveni un factor-cheie în securitate și com­pară potențialul său disruptiv cu inventarea tiparului, care a răspândit idei ce au contribuit la declanșarea războaielor devastatoare din secolele al XVI-lea și al XVII-lea.

Omul nu mai trebuie să fie parte din ecuația mili­tară. „Dacă te uiți la istoria militară, poți spune că nu a fost niciodată posibil să-i distrugi pe toți adversarii tăi, din cauza limitărilor geografice și ale acurateței. [Acum] nu există limite. Orice adversar este 100% vul­ne­rabil.“

Problema este că, din acest punct, inteligența arti­fi­cială nu mai poate fi abolită. Statele Unite și China vor recurge la puterea acesteia ca mijloc de descurajare. Tot ele pot și limita amenințarea pe care o re­pre­zintă inteligența artificială, pe modelul controlului ame­nințării armelor nucleare. „Cred că statele trebuie să înceapă schimburi (de informații, n.r.) cu privire la impactul tehnologiei“, crede Kissinger.

Negocierile în sine chiar ar putea contribui la con­s­truirea încrederii reciproce, fapt care ar permite ma­ri­lor puteri să practice reținerea. Este însă nevoie de li­deri puternici și înțelepți, suficient de înțelepți pentru a înțelege că inteligența artificială nu trebuie îm­pinsă la limitele sale. „Dacă te bazezi în întregime pe ceea ce poți realiza prin putere, este posibil să distrugi lumea.“

Pargmatism

Un al treilea sfat pentru viitorii lideri este să coreleze tot acest tablou cu obiectivele națio­nale. Pentru Statele Unite ale Americii, acest lucru ar în­semna mai mult pragmatism – să se concentreze pe calitățile de lider global și să-și reînnoiască cultura po­litică națio­nală. Modelul pe care Henry Kissinger îl oferă pentru gândirea pragmatică este India. Kissinger in­vocă gândirea unui fost oficial de rang înalt care explica faptul că politica ex­ternă ar trebui să se bazeze pe alianțe non-perma­nente orientate către pro­bleme și nu să implice anco­ra­rea unei țări în structuri multilaterale mari.

Doar că o astfel de abordare tranzacțională nu va fi na­turală pentru America. În lucrarea sa „Diplomația“, Kissinger arată că America insistă să-și prezinte toate intervențiile sale externe majore drept expresii ale des­tinului ei – acela de a reconstrui lumea conform pro­priei viziuni (o societate liberă, democratică și ca­pi­talistă).

Corolarul acestei abordări este că, destul de des, principiile morale înlocuiesc interesele, chiar și atunci când nu produc schimbările dorite. Drepturile omului contează, dar nu ar trebui plasate în centrul politicii. Dă un exemplu de actualitate – „Am încercat [să le im­­punem] în Sudan. Uitați-vă acum la Sudan“.

India poate contrabalansa ascensiunea Chinei, doar că are o reputație tot mai proastă la capitolele intole­ranță religioasă, controlul presei și al justiției. India însă poate fi un test pentru a vedea dacă Statele Unite pot fi pragmatice în politica externă.

Și Japonia va fi un test. Relațiile vor deveni tensio­nate dacă Japonia chiar se va înarma nuclear în urmă­torii cinci ani.

Ur­mă­rind manevrele diplomatice care au menținut în mare parte pacea în secolul al XIX-lea, Kissinger crede că Marea Britanie și Franța sunt vitale în ecuație pentru a ajuta Statele Unite să gândească strategic echilibrul de putere în Asia.

Leadership

Se caută lideri capabili să poarte pălării mari, de tipul Franklin D. Roosevelt, Charles de Gaulle, John F. Kennedy sau Otto von Bismarck, spune Kissin­ger. Este adevărat că, în zilele noastre, diplomația à la Kissinger, un republican, este mai dificil de pus în prac­tică. „Nu cred că un președinte de astăzi ar putea tri­mite un emisar cu prerogativele pe care le-am avut eu“, spune el.

Întrebarea corectă nu este dacă este posibilă sau nu soluția (diplomatică) respectivă, ci dacă este nece­sară. Altfel spus, Kissinger pledează pentru lideri ca oa­meni de acțiune, nu care să se plângă.

Leadershipul reflectă cultura politică a unei țări. „Pen­tru a avea o perspectivă strategică, ai nevoie de încredere în țara ta“, spune republicanul Henry Kissin­ger, care crede că, astăzi, percepția comună a valorii pe care o are America s-a pierdut.

Pe de altă parte, Kissinger remarcă și faptul că presa de astăzi nu mai are simțul proporției și al judecății. Chiar și când jurnaliștii erau ostili, reușea să aibă un dia­log cu ei, spune fostul înalt oficial. „Mă înnebuneau, dar asta făcea parte din joc… nu erau nedrepți“, com­ple­tează, adăugând că echilibrul și moderația ar trebui instituționalizate.

Resetare politică

Cel mai mare declin însă este la nivel politic, crede Kissinger. S-au dus vremurile când lideri din ambele partide luau cina împreună. Astăzi, în confruntarea politică, orice mijloace sunt considerate acceptabile. Astăzi, un scandal similar cu Watergate (care a dus la demisia președintelui Richard Nixon, în 1974) ar putea duce la violență. „Trump și Biden au intensificat [animozitatea] peste limite“, spune Kissinger, care crede că America este lipsită de leadership. „Nu cred că Biden poate oferi inspirație și… sper că republicanii pot găsi pe cineva mai bun. Nu este un moment grozav în istorie, dar alternativa ar fi o abdicare totală“, ceea ce, evident, este de nedorit.

Cea mai mare provocare și nevoie pentru Statele Unite astăzi este o gândire strategică pe termen lung. Altfel, eșecul de care unii vorbesc ar putea deveni rea­litate.

Întrebarea este ce șanse reale există ca Statele Unite și China să găsească o cale de a coabita pașnic, în con­textul deficitului de leadership și al crizei de timp? „Trebuie să recunoaștem cu toții că suntem într-o lume nouă, pentru că orice facem poate merge prost. Nu există o cale garantată“, crede fostul diplomat american, care rămâne optimist pentru că adesea pro­blemele sunt o provocare, dar nu neapărat un obstacol.

Umanitatea a făcut progrese enorme – e adevărat, obținute în urma unor conflicte teribile, precum Răz­bo­iul de Treizeci de Ani, războaiele napoleoniene și Al Doilea Război Mondial. Dar rivalitatea dintre China și Statele Unite ar putea fi ceva diferit. Istoria suge­rează că, atunci când două puteri de acest tip se întâlnesc, conflictul militar devine inevitabil. Doar că nu suntem într-o împrejurare normală, iar asta, din două motive: riscul distrugerii reciproce asigurate și inteli­gența ar­ti­ficială.

„Cred că este posibil să poți crea o nouă ordine mondială pe baza unor reguli la care Europa, China și India ar putea adera, iar acestea sunt deja o parte semnificativă a lumii. Așadar, dacă privim pragmatismul, poate să se termine cu bine sau cel puțin poate fi evitată catastrofa și înseamnă că putem merge mai de­parte“, continuă optimist Kissinger.

Dar aceasta este marea provocare pentru liderii ma­­rilor puteri de astăzi. Filosoful german Immanuel Kant spunea că pacea va surveni fie prin înțelegerea umană, fie printr-un dezastru. Paria pe rațiune, doar că aceasta nu poate fi garantată. Liderii mondiali poartă o mare responsabilitate. Este nevoie de rea­lism pentru a înfrunta pericolele viitoare, de viziune pentru a vedea că soluția este să se ajungă la un echi­libru între forțele țărilor pe care le conduc, abținân­du-se de la a uti­liza maxima lor putere ofensiv. „Este o provocare fără precedent, dar și o mare oportunitate“, crede Kis­singer.

Practic, viitorul umanității depinde de ceva ce sună foarte logic și simplu – a face lucrurile corect. Dar, „oricum, nu voi fi în viață să văd rezultatul“, a mai spus fostul înalt oficial american la finalul discuției de patru ore cu intervievatorii de la The Economist și cu câ­teva săptămâni înainte să sărbătorească un veac de exis­tență… și de neliniști, ca să redăm și rubrica la care jurnaliștii britanici au încadrat discuția.

Lideri și strategii

În cartea „Leadership“, Kissinger descrie strategiile a șase lideri.

• ADENAUER. Konrad Adenauer, cancelarul Germa­niei între 1949 și 1963, și-a ridicat țara cu „strategia smereniei“.
• DE GAULLE. Charles de Gaulle, președintele Franței între 1959 și 1969, a redat strălucire Hexagonului prin „strategia voinței“.
• NIXON. Richard Nixon, pre­ședintele Statelor Unite între 1969 și 1974, a obținut un avantaj geo­strategic prin „stra­tegia echilibrului“.
• SADAT. Anwar Al-Sadat, președintele Egip­tului între 1970 și 1981, a adus pace în Orientul Mijlociu prin „strategia transcendenței“.
• LEE. Lee Kuan Yew, prim-ministru între 1959 și 1990, a creat Singa­pore prin „stra­tegia excelenței“.
• THATCHER. Margaret Thatcher, premier al Marii Britanii între 1979 și 1990, a transformat regatul prin „stra­tegia convingerii“.

Acest articol a apărut în numărul 165 al revistei NewMoney

FOTO: Getty