Din ciudățeniile economiei de piață: De ce sunt fericiți oamenii de afaceri care au în apropiere un penitenciar cu regim relaxat de detenție?
Companiile caută (și) în spatele gratiilor o soluție pentru a tempera cea mai mare criză de personal din istoria recentă.
Acest articol a apărut în numărul 43 (25 iunie – 8 iulie) al revistei NewMoney
Salvarea sa e o închisoare. Mai în glumă, mai în serios, distanța scurtă dintre fabricile pe care le are în tot județul Constanța și un penitenciar local a fost șansa lui Ömer Süsli, antreprenorul de origine turcă stabilit în România în urmă cu aproape 30 de ani a cărui poveste ați putut-o citi pe larg în ediția trecută a NewMoney. „Din fericire, avem un penitenciar la Poarta Albă“, spune omul de afaceri, din ce în ce mai îngrijorat că acuta criză de personal frânează dezvoltarea companiilor sale, cu activități în domeniul producției de materiale de construcții și al retailului. Süsli nu înțelege cum Constanța are un șomaj de 4-5%, iar el are de ceva timp 600 de posturi libere. Penitenciarul de la Poarta Albă reprezintă pentru managerii săi un bazin de recrutare important. „De obicei (deținuții care muncesc în fabricile sale, n.r.) au sentințe de sub cinci ani și, după ce își termină pedepsele, majoritatea rămân la noi la muncă“, a afirmat Süsli în cadrul celui mai recent eveniment NewMoney „Centenar 2018: 100 de idei pentru România“, organizat la Constanța.
Süsli e „fericit“, pentru că are o închisoare cu regim deschis atât de aproape de fabricile sale, însă acesta reprezintă un avantaj de care pot beneficia puțini din zecile de mii de antreprenori pe care criza forței de muncă îi împinge către soluții mai mult sau mai puțin disperate. Nu orice penitenciar poate furniza forță de muncă, întrucât închisorile cu regim închis nu permit acest lucru. Pe de altă parte, nu orice business poate folosi angajați de acest fel. Nu foarte departe de fabricile de saci, cărămizi sau vopsea pe care antreprenorul de origine turcă le-a construit la Constanța, Cobadin sau Ovidiu se află hotelurile și restaurantele de pe litoral, adică afaceri care presupun interacțiune directă cu consumatorul și care nu pot apela la rezervorul de resurse umane de la Poarta Albă, din motive ușor de bănuit.
Recent, președinții celor mai importante asociații patronale din turism și HoReCa au tras mai multe semnale de alarmă privind disfuncționalitățile pe care criza forței de muncă deja le creează pe litoral. Mohammad Murad, președintele Federației Patronatelor din Turismul Românesc (FPTR) și cel mai important hotelier de la Marea Neagră, preconizează că 10% din hotelurile și restaurantele de pe litoral nu vor fi deschise în acest sezon, din cauza lipsei de personal. Și Dragoș Petrescu, acționarul majoritar al City Grill, cel mai mare lanț de restaurante cu capital românesc, subliniază un paradox al pieței: unitățile de cazare românești au cerere, însă aceasta nu poate fi satisfăcută, din lipsă de personal. Pentru ca lucrurile să poată funcționa la parametri normali, hotelierii de pe litoral mai au nevoie de 50.000 de angajați.
CINE? CÂȚI? CUM? Extinsă la nivelul întregii economii, această criză se măsoară în câteva sute de mii de posturi libere. Coaliția pentru Dezvoltarea României are în plan realizarea unui studiu care să identifice cu cât mai multă rigoare această cifră. Cei 2.261 de deținuți implicați în contracte de prestări servicii încheiate de Administrația Națională a Penitenciarelor (ANP) cu companii private în primele patru luni ale anului par mai degrabă o picătură într-un ocean. Totuși, pentru companiile din domeniul producției acești deținuți sunt, metaforic vorbind, mană cerească. ANP a furnizat către NewMoney o listă extinsă a domeniilor care folosesc persoane aflate în detenție. Printre acestea, construcțiile, agricultura, producția de ambalaje, confecțiile textile, producția de fibră de sticlă, asamblarea de componente electrocasnice și lista continuă.
Deși, în cifre absolute, numărul deținuților angrenați pe piața muncii a scăzut de-a lungul ultimilor cinci ani, procentul acestora din totalul persoanelor private de libertate este în creștere. Dacă, în 2013, doar 8,7% din deținuți lucrau, ponderea acestora a depășit 11% anul trecut. Totodată, numărul deținuților a scăzut semnificativ în acest interval: de la peste 33.000, în 2013, la circa 23.000, în 2017. Modificarea statistică are drept cauză Legea recursului compensatoriu (intrată în vigoare în toamna anului trecut) care a permis eliberarea condiționată a câtorva mii de deținuți. Pe lângă beneficiul companiilor există un avantaj și de partea cealaltă. Deținuților le revin 40% din veniturile realizate din munca lor, restul banilor intrând în conturile administrației penitenciarelor. Anul trecut, ANP raporta venituri de peste zece milioane de euro din contracte de prestări servicii încheiate cu companii private. E aproape de la sine înțeles că deținuții sunt plătiți, în general, cu salariul minim pe economie. O zecime din banii câștigați de aceștia sunt depuși la Trezoreria Statului, urmând să fie încasați în momentul punerii în libertate.
„Păstrarea deținuților care și-au ispășit pedeapsa în companiile care apelează la serviciile lor mi se pare cel mai important“, spune Dragoș Roșca, președintele Romanian Business Leaders, cea mai importantă asociație antreprenorială de la noi. Pe lângă rezolvarea (într-o proporție redusă) crizei forței de muncă, Roșca vede importanța (re)integrării sociale. TeraPlast, un producător de materiale de construcții – de data aceasta, din Bistrița –, lucrează în momentul de față cu 16 persoane private de libertate. Până acum însă, niciun deținut nu a fost angajat după eliberarea din penitenciar, spune Aniko Mureșan, directorul de resurse umane al grupului. Iar integrarea socială este o miză, dincolo de compensarea deficitului de personal cu care se confruntă economia, și în cazul tinerilor aflați în centre de plasament. Roșca însuși a apelat la un astfel de centru din Ploiești pentru a aduce angajați la fabrica de produse de panificație congelate a Patiline, companie în care este acționar.
IMPORT, ULTIMUL RESORT. Adevărata salvare a pieței muncii ar putea veni însă de peste mări și țări. Este vorba, firește, despre muncitorii străini al căror „import“ se lovește în prezent de câteva obstacole. An de an, numărul maxim de străini care pot fi recrutați de companiile românești se stabilește prin hotărâre de guvern. Acest contingent – ce-i drept – a crescut anul trecut la 7.000 de persoane (de la 5.500 în anul anterior).
Însă problema cea mare este în altă parte, pentru că pragul maxim de autorizații de muncă pentru această categorie nu a fost atins. Companiile sunt obligate tot prin lege să plătească angajații străini cu cel puțin un salariu mediu pe economie, condiție care – în anumite domenii sau specializări – face inutilă aducerea acestora în țară.
Un calcul orientativ ne arată că, în medie, costul lunar al unui imigrant este de aproape 1.200 de euro, în condițiile în care acesta are un venit net de puțin peste 500 de euro. Costul total include taxele plătite către stat, cheltuielile cu formalitățile, biletele de avion, comisionul agenției de recrutare, bonurile de masă și cheltuielile de cazare. Dacă o companie ar fi dispusă să-și asume același cost total pentru un român, acesta ar urma să primească un salariu net de aproape 700 de euro. Cu alte cuvinte, „importul“ de forță de muncă rezolvă în acest moment doar deficitul de angajați calificați: bucătari, fierari betoniști, sudori etc.
Însă neajunsurile cele mari vin din zona de lucrători necalificați din agricultură, construcții sau sistemul de sănătate. Pentru ca străinii să fie competitivi pe acest segment este necesară eliminarea obligativității care implică plata salariului mediu. Iar reprezentanții mediului de afaceri negociază cu autoritățile în această direcție. Chiar și la un venit net de 300 de euro pe lună (echivalentul salariului minim), România poate fi atractivă pentru muncitori din China, Vietnam, Filipine, Sri Lanka, Ucraina sau Bangladesh. Spre comparație, salariul minim (brut) în Vietnam este 130 de dolari, adică echivalentul a 110 euro. „Personal, sunt de acord (ca muncitorii străini să poată fi plătiți cu salariul minim pe economie, n.r.) doar atunci când o să fie negociate și contractele colective de muncă“, spune Bogdan Hossu, președintele Confederației „Cartel Alfa“. Doar 7,3% din angajați beneficiază de drepturile pe care le oferă un astfel de contract colectiv, adaugă Hossu.
EXPORTATOR NET. Angajatorii spun că imigranții nu sunt neapărat mai bine pregătiți decât muncitorii români, însă faptul că lucrează pe teritoriul unui stat străin foarte îndepărtat de țara de origine îi face mai disciplinați. Cu toate acestea, mari companii de construcții care au avut în plan să aducă străini s-au plâns că, deși acasă câștigă 100 de dolari pe lună, muncitorii chinezi au cerut salarii de peste 1.000 de dolari odată ajunși în România. Este și cazul israelienilor de la Danya Cebus, constructorul bazei militare de la Deveselu.
Din motive fie de reglementare (privind politica autorizațiilor de muncă pentru străini), fie obiective (distanța fizică față de o închisoare), imigranții și deținuții sunt departe de a rezolva criza forței de muncă. Dacă deficitul se ridică la peste 500.000 de posturi vacante, cei 5.000-6.000 de lucrători aparținând ambelor categorii reprezintă puțin, foarte puțin. Mai ales că deficitul este în continuă creștere, în condițiile în care exodul de personal în statele europene este de neoprit. După unele surse, în Occident lucrează circa 3,5 milioane de români, cu doar 1,2 milioane mai puțin decât numărul de angajați din țară.
„România este un exportator net de forță de muncă“, se plânge un dezvoltator de apartamente de lux căruia i-au plecat 40 de muncitori într-o singură zi, când era foarte aproape de finalizarea unui bloc de locuințe. El crede că autoritățile ar trebui să renunțe la orice fel de restricții atunci când vine vorba de „importul“ de personal. În plus, un alt factor destabilizator pentru piața muncii îl reprezintă migrația către Germania, țară cu creștere economică și politici mai relaxate față de străini.
DE CEALALTĂ PARTE. Încercând o abordare și din perspectivă sindicalistă, poate că soluția ar putea fi o majorare a salariilor, mai ales în domeniile cu deficit ridicat, precum turismul sau construcțiile. De amintit că firmele din sectorul construcții au acumulat cele mai mari profituri în urmă cu trei ani, potrivit unei analize a companiei de consultanță Creditinfo. Studiul nu ia însă în calcul creșterile ulterioare ale salariului minim. Dragoș Roșca, președintele RBL, crede că în anumite segmente de piață, precum serviciile turistice premium, angajatorii ar putea să mărească salariile, însă în domeniile cu marje mici, lucrurile sunt mai complicate.
Bogdan Hossu spune că peste 40% din angajații români primesc salariul minim pe economie, un venit insuficient atât pentru traiul zilnic, cât și pentru contractarea unui credit necesar achiziționării unei locuințe sau a unei mașini. Din aceste cauze, argumentează el, tot mai mulți aleg calea străinătății. Liderul sindical invită companiile private să caute resurse de muncă pe piața internă și să investească în formarea personalului. Statistic, decalajul dintre populația activă a României (persoanele cu vârste cuprinse între 18 și 65 de ani) și salariați este de aproximativ cinci-șase milioane de oameni. Pe lângă această resursă, de explorat mai sunt și alte categorii sociale, precum persoanele pensionate anticipat, pensionarii propriu-ziși, freelancerii sau persoanele cu dizabilități. Numai că și în aceste din urmă cazuri, barierele de ordin legislativ fac ca soluțiile să rămână deocamdată la nivel de teorie.
De exemplu, angajarea în regim part-time a unei menajere sau a unei bone care muncește câteva ore pe lună este un supliciu pentru cineva care vrea să respecte legislația muncii. Un supliciu pentru angajator – în cazul în care optează pentru un contract de muncă –, dar și pentru angajat – dacă se optează pentru varianta unui contract pe PFA. Cutuma este, din păcate, plata fără forme legale. Adaptarea legislației pornind de la recunoașterea faptului că pentru aceste categorii nu există o formă de angajare rezonabilă ar simplifica mult lucrurile.
ÎN LOC DE ÎNCHEIERE. Poate părea o trimitere forțată, însă întreaga economie pare prizoniera blocajului de pe piața muncii. Sindicaliștii nu o recunosc, invocând existența a 350.000 de șomeri. Autoritățile, din motive populiste, întârzie să tranșeze lucrurile. Mediul privat consumă energie cu calcule și găsirea unor soluții out-of-the-box. Și tot mai des, managerii ajung să se transforme în agenți interni de recrutare. Cea mai bună mărturie în acest sens vine de la Ömer Süsli, protagonistul poveștii de început: „Mai mulți colegi de-ai mei din grup se ocupă numai de angajări și tot nu fac față“.
Soluții de criză
Deficitul de câteva sute de mii de persoane de pe piața forței de muncă poate fi compensat prin câteva pârghii mai mult sau mai puțin convenționale:
- DEȚINUȚII. Peste 2.000 de persoane aflate în detenție muncesc, an de an, în companiile private din România.
- STRĂINII. Autoritățile au crescut numărul de autorizații de muncă destinate cetățenilor străini. Acest plafon nu a fost atins deocamdată.
- PENSIONARII. Cele șase milioane de persoane care au ieșit la pensie la termen sau anticipat reprezintă o resursă umană insuficient folosită.
- ALȚII. Persoanele cu dizabilități, freelancerii și tinerii din centrele de plasament pot ocupa posturi cu program redus.
Au contribuit Andreea Neferu și Florel Manu.
FOTO: Guliver / Getty Images
