Corupția ca armă: De ce au ajuns americanii să creadă că politica este de vânzare

Mimi Noel 17/07/2020 | 10:31 Global
Corupția ca armă: De ce au ajuns americanii să creadă că politica este de vânzare

Tot mai mult, occidentalii tind să perceapă drept corupte sistemele lor politice. Americanii chiar au ajuns să creadă că politica este de vânzare pentru cine dă mai mult, chiar dacă plătitorii reali sunt uneori rivali externi ai țării lor.

Într-o ediție specială iulie-august, publicația Foreign Affairs publică un material amplu despre corupție, semnat de Philip Zelikow, Eric Edelman, Kristofer Harrison și Celeste Ward Gventer, tuspatru foști înalți ofi­ciali americani. Nimic nou, aparent, despre a doua cea mai veche profesie a omenirii, după prostituție. Despre puternicii zilei și cei cu acces la culisele puterii prin tot felul de practici corupte și scheme de mituire pentru a obține avantaje ce nu li se cuvin. Pe scurt, genul de corupție care subminează domnia legii și sabotează drepturile civile și economice.

Ce e nou însă este transformarea corupției într-un instrument ce ține chiar de strategia națională. În ultimii ani, China și Rusia, în special, au descoperit mo­dalități să preia corupția din sistemul lor politic și să o transforme într-o adevărată armă pe scena globală. S-a mai întâmplat și în cazul altor țări, dar niciodată la scara la care se întâmplă azi, remarcă autorii.

Rezultatul? O subtilă, dar semnificativă mutație în politica internațională. Rivalitățile dintre state s-au dus în general pe terenul ideologiilor, al sferelor de in­­fluență și al intereselor naționale (diverse plăți cola­terale erau doar o tactică, printre altele). Dar res­pec­tivele plăți au devenit încet-încet instrumente cen­trale în strategia națională, folosite pentru a câștiga diverse beneficii și pentru a condiționa mediul politic mai larg din țările vizate.

Această transformare a corupției în armă se ba­zează pe o anumită formă de asimetrie. Deși orice guvern poate angaja agenți sub acoperire sau mitui oficiali cam oriunde în lume, deschiderea și libertatea specifice țărilor democratice le fac mai vulnerabile în fața acestor influențe maligne comparativ cu cele ne­democratice, care s-au prins cum pot exploata aceste două slăbiciuni.

De altfel, în general, din discuțiile publice și acade­mice despre politica externă a cam fost evacuată lupta anticorupție. Numai că realitatea e alta – corup­ția transformată în armă a devenit o formă importantă de a duce războaie politice. De aceea, pentru a o combate, este nevoie ca strategiile de apărare să devină o componentă a politicii internaționale a oricărui guvern vulnerabil, inclusiv cel al Statelor Unite.

Corupția ca strategie

Corupția strategică diferă de la forme mai tradiționale, numite corupția birocratică, la marea corupție. Cea birocratică e banala convertire a servi­ciu­lui public – în multe țări, de pildă, pentru a ob­ține per­misul de conducere sau o autorizație de con­strucție, e nevoie să dai șpagă. Este modelul care afec­tează direct creșterea economică, permițându-le celor bine conectați să profite în interes personal, în detrimentul unei dezvoltări generale.

Marea corupție este atunci când oameni de afaceri sau infractori de calibru (oligarhii, de pildă, care sunt un mix între cele două categorii) îi mituiesc pe oficiali din eșaloanele de vârf ale politicii în schimbul unor favoruri sau pentru a controla un anumit sector economic de unde știu că pot scoate profituri importante – sistemul bancar, telecomunicații, resurse naturale, în speță țiței și gaze.

Ambele forme de corupție erodează un stat slab, ducând inclusiv la ciocniri civile, cum vedem azi în Algeria, Bolivia, Iran, Irak, Liban sau Venezuela. Și tot în ambele forme de corupție, și cel care plătește, și cel care se lasă mituit speră să se îmbogățească.

În corupția strategică însă, a treia formă, lăcomia este la fel de prezentă, cel puțin pentru o parte din cei implicați, numai că de data aceasta totul este dirijat împotriva unui stat străin și subordonat unei strategii naționale a țării din care provin inițiatorii. Uneori, vorbim de scheme care presupun încălcarea legii. În alte cazuri, demersurile sunt tehnic legale, dar presupun, totuși, un atac în detrimentul intereselor publice. Astfel, sunt acte de corupție ce pot fi pedepsite dacă sunt aduse dovezi, dar și acte care sunt lăsate la judecata opi­niei publice, atunci când și dacă sunt aduse la lumină.

Americanii bine conectați la cercurile de decizie se bucură de oportunități care conduc la tot felul de comportamente în spatele cărora se află corupție.

Primul efort de a combate corupția strategică în SUA datează din 1938 și s-a materializat într-o lege, Foreign Agents Registration Act (FARA), ca urmare a anchetelor Congresului american cu privire la propaganda nazistă din SUA (legea îi obliga pe sponsorii străini să se înregistreze). În anii ’60, mai multe anchete similare au dus la amendarea legii respective, care s-a concentrat mai puțin pe propagandă și mai mult pe sponsorizările străine ale lobby-ului politic.

Deceniile următoare, traficul de influență al străi­ni­l­or – eforturile unor dictatori și ale acoliților lor de a cum­păra influență la Washington sau în alte capitale occidentale – a rămas un fenomen relativ marginal.

Cerere și ofertă

Lucrurile au început însă să se schimbe din anii ’90. Brusc, au apărut mult mai mulți interesați de lobby la Washington. Căderea comunismului a adus pe piață peste 20 de noi guverne, toate doritoare să-și facă prieteni influenți la Washington, capitala singurei superputeri rămase la acel moment. Au găsit mulți consultanți și avocați dispuși să-și ofere serviciile la prețul potrivit.

Una dintre cele mai profitabile linii de business a fost să direcționeze investiții americane către noile piețe deschise economiei libere de piață. Pe măsură ce SUA și alte țări dezvoltate au recurs la sancțiuni eco­nomice ca instrument de presiune, stră­inii aveau tot mai multă nevoie de ajutor pentru a na­viga prin com­plicata mașinărie legislativă.

Pe fondul dereglementării sistemului financiar global din anii ’70 și ’80, a devenit mai ușor de mutat și investit bani în toate direcțiile, urmând să-i și poți re­cupera cumva, apoi. State deschise și prospere precum Canada, Marea Britanie sau SUA au devenit ținte predilecte pentru cei care voiau să-și parcheze miliardele de dolari, pe care să le spele apoi prin companii anonime, investiții imobiliare sau prin diverse alte scheme.

La începutul anilor 2000, Organizația pentru Coo­pe­rare și Dezvoltare Economică a identificat companiile cu acționariat anonim ca fiind principala cale pentru camuflarea tranzacțiilor ilicite la nivel global. SUA, în lipsa unei legislații naționale care să oblige la trans­pa­rență cu privire la ultimul beneficiar în cazul entităților corporatiste, au devenit treptat un paradis financiar pentru teroriști financiari, hoți și alte specii de infractori financiari. Motiv pentru care proliferarea expo­nen­țială, după Războiul Rece, a rețelelor transna­țio­nale de crimă or­ga­nizată a alimentat și corupția tra­di­țională, dar și pe cea strategică.

Rezultatul cumulat al acestor schimbări a luat o am­ploare fără precedent în mediul de business ame­rican, implicând grupări de interese străine.

Mulți consultanți politici și foști oficiali americani lu­crează în diverse entități reglementate relativ și ade­sea se lovesc de situații care le testează etica, integritatea, chiar patriotismul. Unii știu să le gestioneze cu atenție, alții nu.

Rudy și Dmytro

Poate cazul cel mai flagrant de co­rupție strategică din ultimii ani este complicata si­tuație din Ucraina, care a condus la punerea sub acuzare a președintelui american actual, Donald Trump, în decembrie 2019. Mulți americani îl percep drept un scandal de politică internă, dar este crucial să-i înțe­legem rădăcinile externe.

Trump a fost pus sub acuzare, după ce, în vara lui 2019, ar fi încercat să condiționeze acordarea unui ajutor militar destinat Ucrainei de momentul în care Kievul avea să-l ancheteze pe rivalul său potențial în ale­gerile prezidențiale, democratul Joe Biden. Apoi, partea ucraineană (deci nu Kremlinul) a fost incri­mi­nată că este implicată în spargerea serverelor Par­ti­du­lui Democrat în campania electorală din 2016. În fine, au fost puse sub semnul întrebării dovezile strânse de procurorii americani împotriva lui Paul Ma­nafort, unul dintre șefii de campanie ai lui Trump în alegerile din 2016. Numai că povestea începe cu mult înainte de toate acestea, iar autorii ei nu au fost ameri­cani.

Din 2018, au apărut eforturile concertate de a o de­făima pe ambasadoarea SUA la Kiev, Marie Yovanovitch, și a forța îndepărtarea ei din funcție. Din grup făceau parte doi americani naturalizați care au păstrat legături cu Ucraina – Lev Parnas și Igor Fruman, avocatul lor american, partener cu Rudy Giuliani (consi­lier al președintelui Trump), și doi foști oficiali ucra­i­neni din structurile de forță – Yuriy Lutsenko și Viktor Shokin. Parnas, Lutsenko și Shokin le-au furnizat in­for­­mații despre Yovanovitch și Biden – inclusiv acu­za­țiile care s-au dovedit apoi a fi false – lui Giuliani și lui Pete Sessions. Giuliani s-a ocupat de mediatizarea cazului, amplificat apoi de Trump și de fiul acestuia, Donald Trump Jr.

Rudy Giuliani, avocatul președintelui american Donald Trump

În spatele grupului de complotiști s-au aflat însă ju­cători mai mari și cu buzunare pline. Întreaga campanie avea să fie pilotată în funcție de interesele lor. Potrivit procurorilor federali care i-au condamnat pe Parnas și pe Fruman anul trecut, sub acuzația de con­s­pirație cu scopul de a încălca legea finanțării partidelor politice, au existat donații de sute de mii de dolari către comisiile politice americane via companii-paravan susținute de fonduri străine.

În plus, potrivit agenției Associated Press, în martie 2019, cei doi i-au propus o înțelegere lui Andrew Favo­rov, director al companiei Naftogaz din Ucraina, să importe gaz lichefiat din SUA. Era nevoie însă de două execuții – înlăturarea CEO-ului, Andriy Kobolyev, și a ambasadoarei Yovanovitch.

Parnas și Fruman nu erau deloc freelanceri. Lucrau pentru magnatul ucrainean Dmytro Firtash, care, cu ajutorul Kremlinului, avea în mână tot comerțul de gaze pe ruta Turkmenistan-Ucraina-Rusia, după cum scrie jurnalista Catherine Belton în cartea „Oamenii lui Putin“. Obiectivele politice ale întregului complot și implicarea lui Firtash mută sordida poveste în zona corup­ției strategice. Firtash este bine-cunoscut în Ucraina și de ani buni este omul Gazprom la Kiev, ma­nevrând afacerile gigantului rus în Ucraina. Despre Gazprom știm că „este cel mai important instrument geopolitic al Rusiei în zona Europei de Est și a fostei URSS“, în formularea economistului Anders Aslund, în opinia căruia „Firtash este mai curând agent de influență al Rusiei decât om de afaceri“.

Firtash a fost arestat la Viena, în 2014, după ce procurori federali americani l-au pus sub acuzare pentru dare de mită unor oficiali indieni. Un alt om de afaceri apropiat de președintele rus Vladimir Putin a plătit cauțiunea de 125 de milioane de euro, iar de atunci Firtash se luptă să fie extrădat din Austria cu ajutorul unor avocați americani (doi sunt apropiați de Giuliani, iar potrivit ziarului The New York Times, cei doi au ob­ținut de la Firtash documente care l-ar incrimina pe Biden). Cei doi avocați – Joseph diGenova și Victoria Toensing – au apărut și la Fox News pentru a-l demo­niza pe omul de afaceri George Soros, arătat cu dege­tul că încearcă să preia politica externă a SUA în Ucra­ina, manipulându-i pe diplomații americani de la Kiev.

Scandalul din Ucraina, scrie Belton, „a expus atât fragilitatea sistemului american, cât și modul în care a fost erodat din interior“. „Pare că toată politica ame­ricană este de vânzare, că totul depinde de bani și că toată discuția asta despre valori occidentale este o pură ipocrizie“, spune, sub rezerva anonimatului, un fost bancher rus cu legături în serviciile de in­formații.

Modelul chinez

Nu doar regimul lui Putin folo­sește corupția ca armă pentru a-și promova interesele naționale. Beijingul face același joc și, pare-se, la fel de bine. Să luăm cazul gigantului lor energetic, CEFC China Energy, la fel de misterios ca și directorul său exe­cutiv, Ye Jianming. Ye a investit și are relații în toată lumea, inclusiv în Cehia. În 2018, un expert de la Praga, la curent cu demersurile lui Ye, a declarat pentru The New York Times că „nu vorbim de o simplă com­panie chineză, ci de una cu legături directe cu serviciile de informații“. Potrivit unui raport al CNN, „com­pania este atât de apropiată și aliniată guvernului de la Beijing că adesea e greu de distins între cele două“.

Misterul s-a adâncit în noiembrie 2017, când auto­ritățile americane l-au arestat pe directorul companiei chineze, Patrick Ho, sub acuzația de mită și spălare de bani. Fost ministru în guvernul din Hong Kong, Ho era cunoscut pentru elogiile aduse ambițiosului plan Belt and Road Initiative (BRI), un nou „drum al mă­tăsii“ care să lege printr-o infrastructură terestră, ma­ritimă și feroviară China de Africa și de Europa. BRI implică un nivel de mită de dimensiuni epice – două mi­lioane de dolari dați președintelui Ciadului, Idriss Déby, în 2014, și 500.000 de dolari lui Yoweri Muse­veni, președintele Ugandei, pentru a deschide piețele de țiței și gaz pentru companiile chineze.

Din conflictul istoric cu Imperiul Britanic, liderii chinezi au învățat cam cum operau englezii în secolul al XIX-lea – nu se bazau doar pe soldați și nave de răz­boi, ci și (mai ales) pe controlul porturilor, cana­lelor, minelor, rutelor comerciale, schimburilor financiare etc. Recunoști imediat acest model de operare și azi. După cum remarca pentru The Washington Post ministrul de externe din Djibouti, Mahmoud Ali Youssouf: „Este adevărat că statul chinez deține 71% din produsul nostru intern brut, dar aveam nevoie de infrastructură“. China controlează azi o rețea globală terestră și maritimă finanțată de bănci chineze și funcțională grație corupției strategice de dimensiuni epice.

Majoritatea analiștilor resping ideea că BRI ar fi o amenințare la adresa intereselor americane. Numai că evidența e alta: corupția se află în centrul BRI și ama­netează guverne din toată lumea. Totodată, leagă infrastructura care se întinde pe trei continente de un guvern autoritar de la Beijing.

Este clar că nu peste tot acționează ca în Djibouti. În Australia, spre exemplu, abordarea este alta – de ani buni sunt cunoscute eforturile Chinei de a modela mediul politic al țării. Donatori puternici cu legături la Beijing au finanțat partide politice din Australia și campanii electorale sau au încercat să cumpere in­fluență în spațiul public prin diverse instituții de presă.

În 2005, un fost diplomat chinez, Chen Yonglin, a fugit în Australia, iar ulterior a declarat că Republica Populară Chineză a început un efort structurat de a se infiltra în Australia. Și australienii sunt de acord. După ce s-a retras anul trecut de la conducerea princi­palei agenții de informații, Duncan Lewis a ieșit public cu avertismente legate de China și agenda ei insidi­oasă. „Nu vorbim doar de scena politică, ci și de business și de societatea civilă“, a spus Lewis. Este genul de corupție strategică din pricina căreia americanii au adoptat FARA în anii ’30. În 2018, Australia a adoptat legea privind transparența influen­țelor externe, ba­zată pe FARA, ba chiar cu îmbu­nătățiri.

Conflict de interese

Nu doar rivalii Statelor Unite au făcut din corupție o armă. Turcia, de data asta un aliat al SUA pe hârtie, este un alt exemplu. Anul trecut, procurorii americani puneau sub acuzare Halkbank, o bancă deținută de statul turc. I se incri­mina punerea la punct a unei scheme complexe menite să permită evitarea sancțiunilor economice impuse de americani Iranului. Tranzacțiile presupuneau export de aur în Iran în schimbul unor cantități de țiței și gaze naturale.

Turcia nu a căutat doar să submineze eforturile americane de izolare a regimului de la Teheran, ci și să ob­țină un rezultat politic concret – în 2016, omul de afa­ceri turco-iranian Reza Zarrab a fost arestat în SUA. S-a crezut că va vorbi de implicarea unor oficiali turci în această schemă. Avocatul apărării a fost Rudy Giuliani, de acord să-l reprezinte, care chiar a muncit mult pentru a-i obține eliberarea. Judecătorul de caz a detectat conflictul de interese – firma de avo­catură a lui Giuliani era înregistrată ca fiind re­prezentant al Turciei și, drept urmare, Giuliani nu ar fi putut obține o de­cizie care să contravină intereselor Turciei.

În 2017, Giuliani a mers la Ankara pentru a discuta cazul direct cu președintele Recep Tayyip Erdogan. Potrivit cotidianului The Washington Post, Giuliani a in­termediat o întâlnire cu Trump și a făcut lobby pentru un schimb – Zarrab pentru pastorul Andrew Brun­son, reținut de turci. Pe fir au apărut inevitabil secretarul de stat de la acel moment, Rex Tillerson, și șeful statului major de la Casa Albă, John Kelly – ambii îngrijorați de implicarea Casei Albe într-o investigație.

Donald Trump recunoaște că are „un mic conflict de interese” în statul condus cu mână de fier de Recep Tayyip Erdogan.

Schimbul nu s-a făcut (Brunson a fost oricum elibe­rat în 2018), iar Zarrab a spus cam tot ce știa. Halkbank a fost amendată cu mai multe miliarde de dolari, numai că grație eforturilor de lobby care au conti­nuat, a achitat o parte insignifiantă (a fost ajutată de faptul că Tillerson, Kelly și alți opozanți nu mai sunt acum, iar noul susținător al băncii este chiar ginerele lui Trump, Jared Kushner).

Nu se știe ce a oferit la schimb Turcia pe canalele in­formale. În noiembrie anul trecut, fostul secretar pentru securitate, John Bolton, a declarat că el cre­de că „există o relație personală sau de business care dictează poziția lui Trump față de Turcia“. De altfel, sunt evidențe – Trump s-a arătat extrem de res­­pectuos și îngăduitor față de Erdogan într-un contrast izbitor față de modul în care s-a purtat cu alți aliați pre­cum premierul britanic Theresa May sau can­cela­rul german Angela Merkel. Potrivit publi­ca­ției Washington Exami­ner, Trump remarca la un moment dat ceva legat de Turcia: „Am un mic conflict de interese acolo, pentru că am o clădire foarte-foarte importantă acolo“.

Ce este la fel de uluitor este că atunci când activitatea Halkbank a ieșit la iveală, nu s-a întâmplat nimic – nu mai este de mult timp doar o schemă de mituire, ci pură corupție strategică. (Nici până acum, banca nu a plătit amenzile primite, în ciuda masivei încălcări a sancțiunilor impuse Iranului.)

Curățenia

Pentru SUA și aliații săi, corupția strate­gică implică trei mari riscuri – există pericolul direct și evident că lucrurile ar putea ieși prost. În al doilea rând, există un risc mai general, în care rivalii folosesc corupția pentru a-și construi influența globală (vezi China via BRI). Al treilea risc vine dinspre China și Rusia, care pilotează companii și circuite de bani iliciți pentru a penetra guverne și instituții occidentale. Așa se face că bănci canadiene, companii imobiliare britanice sau firme americane de lobby și PR, printre altele, servesc intereselor unor state autoritare.

Proliferarea corupției strategice a trecut destul de neobservată pe radarul Pentagonului și al Departamentului de Stat. Nu este suficient ca problema să fie plasată în curtea procurorilor federali, sperând că ei o vor rezolva. Răspunsul trebuie mutat în chiar centrul politicii externe și de securitate națională. Este nevoie de monitorizare din partea companiilor pu­blice și private a corupției, dar și de eforturi ale avo­caților de a elimina vulnerabilitățile din sistemele politic și legislativ americane, recomandă pe final autorii mate­rialului din Foreign Affairs.

Anul trecut, Camera Reprezentanților adopta legea privind transparența corporațiilor (Corporate Transparency Act), menită să-i scoată la lumină pe proprie­tarii reali ai companiilor mari. Un pas bun, dar insuficient.

Lupta împotriva corupției strategice aproape că șterge linia tradițională dintre contrainformații, diplo­mație și impunerea legii. Serviciile de informații și in­stituțiile din zona diplomației trebuie să fie atente la riscurile implicate de corupția strategică, problemă care nu trebuie lăsată doar în grija Justiției și în cea a Finanțelor.

Mijloacele de a o combate există, guvernele trebuie să decidă să le folosească de o manieră onestă. În plus, este o chestiune transpartinică, de interes na­țional. Scandalul din Ucraina este un avertisment cu privire la cât de vulnerabile au devenit guvernele occidentale în fața unui nou tip de război politic, care exploatează la maximum avantajele libertății și demo­crației tocmai cu scopul de a le compromite prin discreditare.

După cum avertiza recent Larry Diamond, politolog și profesor la Universitatea Stanford, corupția permanentă și la scară epică reprezintă singura și cea mai mare amenințare la adresa democrației, ex­punând-o complet în fața acțiunilor subversive exterioare.

Autorii

Toți cei patru sem­natari ai ma­te­rialului publicat de Foreign Affairs au deținut funcții importante la Washington.

  • PHILIP ZELIKOW. Fost diplomat american și directorul Comisiei 9/11, are o carieră care s-a întins pe cinci mandate de la Casa Albă.
  • ERIC EDELMAN. Fost subsecretar de stat pe apărare între 2005 și 2009, este astăzi consilier în cadrul Centrului pentru Evaluări Bugetare și Strategice.
  • KRISTOFER HARRISON.  Este consultant pe riscuri financiare și politice. A fost consilier în cadrul Pentagonului în Administrația George W. Bush.
  • CELESTE WARD GVENTER. A fost secretar adjunct la Pentagon în mandatul de pre­ședinte al lui George W. Bush.

Acest articol a apărut în numărul 94 al revistei NewMoney. FOTO: Getty

Citește ultimul număr al revistei NewMoney în format e-paper

Are o experiență de peste zece ani în jurnalism. A început la agenția națională de presă Rompres, iar în 2006 s-a alăturat echipei care se ocupa de ediția în limba română a publicației americane BusinessWeek. În 2007, a completat echipa de jurnaliști care pornea revista de afaceri Money Express. Domeniile acoperite au variat, de la retail la FMCG, farma, fonduri de investiții, fuziuni și achiziții, IT&C. A realizat interviuri cu cei mai proeminenți oameni de afaceri români, antreprenori locali, dar și cunoscuți oameni de afaceri străini, precum directorul executiv al Microchip, Steve Sanghi, sau fostul director executiv al Sony America, Michael Schulhof. Mimi Noel lucrează ca Account Manager la AMICOM din 2012. La NewMoney, se ocupă de subiectele internaționale.