De ce trebuie ca premierul italian Giorgia Meloni să ia măsuri urgente de scădere a cheltuielilor bugetare

În contextul global al creșterii randamentelor obligațiunilor, planurile buge­tare ale Guvernului Italiei, condus de Giorgia Meloni, par iresponsabile. Mai mult, fenomenul expune fantezia fis­cală din Europa.

Era dobânzilor scăzute a luat sfârșit, după ce randamentele obligațiunilor au crescut atât de mult și atât de rapid în ul­timele săptămâni. Este sfârșitul unei ten­dințe de patru decenii, spun mulți participanți de pe piață.

De la începutul lunii august, randamentul titlurilor de trezorerie pe zece ani ale Statelor Unite a depășit 4%, un nivel nemaiîntâlnit între 2008 și 2021. Pe 3 octombrie a atins 4,8%, un maxim al ulti­milor 16 ani. O tendință care s-a extins la nivel global – în Europa, de exemplu – și care amenință să atragă după sine o criză fiscală într-o Italie apăsată de datoria publică sau în Japonia, care se agață încă de ratele dobânzii minime.

Indiferent de cauze, cert este că tot ceea ce se întâmplă pe piețele obligațiu­nilor din Statele Unite setează ritmul în restul lumii. Ratele mai mari din America duc la aprecierea dolarului și încurajează și alte bănci centrale să acționeze pentru a evita inflația cauzată de importurile mai scumpe.

În consecință, și ratele din zona Euro au crescut în ultimele săptămâni, chiar dacă poza economică este diferită. Son­da­jele indică faptul că blocul european se află deja în recesiune. În toată zona, deficitul bugetar este mai mic, iar Co­misia Europeană discută modalități de a reduce cheltuielile publice.

Deficit de 5,3%

Ratele în creștere au re­a­limentat îngrijorările cu privire la sustena­bilitatea finanțelor publice în cea mai în­da­torată economie mare a zonei Euro – Italia. În cazul acesteia, randamentele la zece ani sunt acum de 4,9%, cel mai înalt din 2012 în­coace, anul când criza datoriilor din zona Euro făcea ravagii. Este mai mult decât bugetul Italiei poate suporta pe termen lung fără o creș­tere economică rapidă sau austeritate. Dife­rența față de datoria germană la zece ani este acum de puțin sub două puncte procentuale. Investitorii în datoria italiană se tem că nu și-ar putea recupera banii sau că într-o zi își vor recupera banii în lire ita­liene, comentează revista brita­nică The Economist.

Pe măsură ce se instalează teama că ratele dobânzilor ar putea rămâne ridicate pentru o perioadă mai îndelungată, randamentele obligațiunilor de stat în țările bogate cresc. În Europa, pe 4 octombrie, randa­mentul bondurilor germane pe zece ani a depășit 3%, o premieră în mai mult de un deceniu. Cel al bondurilor italiene este de aproape 5%, cel mai ridicat nivel după criza datoriei suverane din zona Euro din 2012. Este un nivel care naște îngrijorare, deoarece Italia este unul dintre cele mai în­datorate state membre ale blocului euro­pean, iar guvernul de la Roma nu pare să se fi trezit (dacă ne uităm la planurile sale de cheltuieli, absolut nesustenabile).

În ultimele 15 luni, creșterea semnifi­ca­tivă a inflației în zona Euro a atras inter­ven­ția Băncii Centrale Europene (BCE), care a majorat dobânda-cheie cu 4,5 puncte procentuale. Cu toate acestea, când te uiți la cheltuielile publice, nu pare că se duce o luptă împotriva inflației. Bugetele mai multor state europene mari au crescut, în contextul în care guvernele au luat măsuri pentru a-și ajuta cetățenii să treacă mai ușor peste perioadele de lockdown și ulterior peste criza energetică. Numai că, pe mă­sură ce acele șocuri au dispărut, defici­tele au rămas semnificative.

Franța prognozează pentru anul în curs un deficit bugetar de aproape 5% din produsul intern brut (PIB) în acest an și 4,4% în anul următor. Italia înaintează un deficit de 5,3% în acest an și de 4,3% pentru 2024. Deficit care se menține, deși urmează să pri­mească aproape 70 de miliarde de euro (echivalentul a 2% din PIB) din mecanismul UE de redresare și reziliență postpan­demie.

Întorcându-ne la creșterea semnificativă a randamentelor obligațiunilor de stat, impactul va fi major asupra economiilor globale și problemelor fiscale din Europa. În cazul Italiei, îngrijorările sunt și mai mari, pe fondul creșterii economice lente a acesteia (sub 1% anul acesta) și al gradului ridi­cat de îndatorare (datoria publică netă în 2022 a ajuns la 144% din PIB). Dacă se va ajunge la un deficit prea mare sau la do­bânzi-cheie prea ridicate, riscul este ca datoria să nu mai poată fi gestionată. Ei bine, în acest moment, există pericolul ambelor situații.

Impact inevitabil

Investitorii sunt cât se poate de conștienți de aceste riscuri, mo­tiv pentru care percep un preț premium pentru împrumutarea Italiei în com­parație cu Germania, de exemplu. Când, pe 27 septembrie, Guvernul Giorgia Meloni a făcut publice planurile bugetare, randamentele au crescut odată cu ști­rile. Dacă nu va reduce semnificativ chel­tuielile buge­tare, premierul Meloni se află pe o traiectorie de coliziune cu Comisia Eu­ropeană, cu BCE și cu investitorii, re­marcă The Eco­nomist.

În mod ideal, Italia ar trebui să respecte regulile fiscale ale Uniunii Europene, concepute pentru a asigura că finanțele pu­blice ale țării rămân în afara riscului sis­temic. Din păcate, acest obiectiv pare des­tul de dificil de realizat. În primul rând, pentru că regulile nu sunt realiste. Să aș­tepți ca Italia să atingă o țintă de datorie față de PIB de 60% într-un număr setat de ani, așa cum zic regulile, este ridicol, cred jurnaliștii britanici. Deși Comisia Euro­peană speră să revizuiască aceste reguli, țările nordice se țin pe poziții și sunt reticente să cedeze mult teren. Drept urmare, s-a ajuns într-un blocaj.

Și chiar dacă există reguli mai bune în vigoare, aplicarea lor ar fi la fel de dificilă. Experiența anterioară sugerează că rareori guvernele naționale aleg să respecte regulile stabilite la Bruxelles și să reducă cheltuielile publice de acasă, deoarece riscă să-și ostilizeze alegătorii.

Aceasta fiind realitatea din teren, soarta economică a Italiei rămâne să fie decisă de disciplina impusă de investitori și de BCE.

Rolul băncii centrale este mult mai clar acum decât în timpul crizei datoriilor suverane care a lovit zona Euro acum zece ani. Dacă datoria guvernamentală începe să scape de sub control, BCE s-a angajat să cumpere această datorie. În iulie anul trecut, banca a declarat și că va căuta să sprijine implementarea lină a politicii monetare, cumpărând datoria unei țări dacă diferențele de randament cresc mai mult de­cât consideră că poate duce economia re­spectivă.

Neliniști în piață

Totuși, acest lucru nu înseamnă că BCE va susține o politică fiscală iresponsabilă. Programele sale se ac­tivează doar dacă țara în cauză acceptă disciplina bugetară. BCE se concentrează pe creșterile nejustificate ale diferențelor de randament și nu neapărat pe nivelul do­bânzii în sine, fapt care reprezintă o pro­blemă pentru Italia.

În plus, după ce a cum­părat plină de elan obligațiuni guvernamentale în timpul pan­demiei, BCE va de­cide în curând modalități prin care să-și reducă activele, ceea ce ar pu­tea scădea și mai mult cererea pentru obligațiunile italiene.

Premisele indică mai curând o și mai mare neliniște în piață. Este posibil ca Guvernul Meloni să înceapă să mai taie din cheltuielile publice înainte ca nervozitatea investitorilor să ajungă la cote de avarie. Cel mai probabil va aștepta cu reducerile până când va fi obligat de presiunea acestora și a costurilor și mai mari ale împrumuturilor de pe piețele externe. Cert e un lu­­­cru – confruntarea cu realitatea este ine­vi­­tabilă. Singura întrebare este cât de multă dramă va fi necesară înainte de această confruntare.

Cine, ce, cât

Nevoile de finanțare ale guvernelor rămân mari, în pofida cotelor îngrijorătoare atinse de deficitele bugetare ale unor state euro­pene.

• DINAMICĂ. Prăbușirea obligațiunilor de stat este îngrijorătoare, deoarece influen­țează semnificativ costurile de împrumut ale guvernelor și are un impact asupra multor aspecte financiare, între care ar putea fi enumerate ratele ipotecare și împrumuturile corporate.
• IMPACT. Randamentele obligațiunilor de stat determină costurile de finanțare ale guver­ne­lor, astfel încât, cu cât rămân mai mult timp ridicate, cu atât mai mult contribuie la costurile cu dobânzile pe care țările trebuie să le achite. Când costurile de împrumut ale guvernelor cresc, acestea trebuie să reducă cheltuielile bugetare sau să crească impozitele.
• CINE SE BUCURĂ. Randamentele mai mari sunt binevenite pentru băncile centrale și le fac o parte din treabă prin creșterea costuri­lor de împrumut de pe piețe.

Acest articol a apărut în numărul 174 al revistei NewMoney

FOTO: Getty