Povestea de 100 de ani a lui Henry Kissinger, fost consilier pentru securitate naționlă și secretar de stat în Administrațiile Nixon și Ford

Poți avea orice părere despre Henry Kissinger (decedat pe 29 noiembrie, la vârsta de 100 de ani), fostul consilier pen­tru securitate națională și secretar de stat în Administrațiile Nixon și Ford. Însă două lucruri incontestabile despre el se pot spune – memoria de elefant și o ex­pe­­riență de un secol, care l-au transformat într-o resursă istorică impor­tantă. Fostul premier israelian Shimon Peres îl numea admirativ „cel mai viclean om pe care l-am întâlnit vreodată“.

În iunie 1970, la scurt timp după ce Ame­rica invadase Cambodgia, Henry Kissin­ger l-a vizitat în secret pe Brian McDonnell, un pacifist de 27 de ani pe care îl remarcase în Lafayette Park, în fața Casei Albe. A fost unul dintre numeroasele sale eforturi din acel an de a-i convinge pe criticii mai tineri să dea acelui război o șansă, scrie revista britanică The Economist.

La fel ca mulți alții, a eșuat cu Brian, dar au păstrat legătura. Astfel că, în timp ce Richard Nixon conducea America din aripa de vest a Casei Albe, consilierul său pentru securitate națională și activis­tul cu părul lung se întâlneau din când în când pentru a discuta despre război și filosofia lui Kant. Lupta, după cum scria chiar Kissinger, „pentru a construi cel pu­țin un pod temporar peste neînțele­ge­rea reciprocă“. Nu și-a pierdut niciodată convingerea că poate câștiga simpatia criticilor săi. Voia să aparțină și să conteze.

Henry Kissinger, păpușarul

A început ca un paria, cres­când într-o Germanie interbelică printre oameni care îl disprețuiau și îl respingeau pentru că era evreu. Naziștii l-au dat afară pe tatăl său din liceul public din Fürth (în apropiere de Nürnberg). Mama sa a fost prima care a înțeles că în „statul lui Hitler“ copiii săi nu puteau avea un viitor. În 1938, Heinz (înainte să devină Henry), pe atunci în vârstă de 15 ani, a fugit cu ai lui în Ame­rica. Nu și-a pierdut nicio­dată accentul, iar timbrul vocii contribuia profund la seriozi­tatea pe care o transmitea.

Chiar și detractorii săi au recunoscut că avea o minte strălucită. Teza sa de licență a fost atât de amplă, 383 de pagini, încât se spune că i-a făcut pe cei de la Harvard să in­troducă așa-numita „regulă Kissinger“, care limita lungimea tezei. Doctoratul său a analizat modul în care, după înfrângerea lui Napoleon Bonaparte, diplomația a reu­șit să mențină stabilitatea în Europa aproape un secol.

Intrat în Administrația lui Nixon 15 ani mai târziu, cunoștințele dobândite din stu­dierea lui Castlereagh și Metternich l-au aju­tat să gestioneze competiția pentru hegemonie dintre SUA și URSS.

Stilul preferat – să lucreze în afara mecanismului oficial al Departamentului de Stat, despre care credea că a sărăcit diplo­mația americană de vigoare și creativitate. „Canalele secundare“ pe care le folosea cu rușii, cu chinezii și practic cu oricine au fost cât se poate pe placul lui Nixon, un fan al conspirațiilor. Și se potriveau cu dorința personală a lui Kissinger de a fi în centrul ac­țiunii, trăgând sforile.

Șiretenie și diplomație

Desigur, apela la perdele de fum și șiretenii atât în chestiuni importante, cât și în cele mărunte. Și pentru că era prea isteț să mintă direct, îi pă­călea cumva. De pildă, când echipa sa s-a plâns că nu este primită la prânzurile sau cinele de la Casa Albă, a lăsat-o să creadă că decizia era a șefului de cabinet. De fapt, fusese ideea lui – nu voia ca oamenii săi să-și facă legături cu contacte utile în afara Consiliului Național de Securitate.

Niciodată nu a căzut în capcana lui Cas­t­lereagh de a-și pierde încrederea în sine – de pildă, a rupt legăturile pentru o vreme cu Walter Isaacson din cauza cărții acestuia pline de psihologizare și glume ieftine, în care sugera că Dr. K. simțea că nici propria autobiografie în trei volume nu este în totalitate la înălțimea realizărilor sale.

Dintre colaboratori, unii l-au și părăsit, dar mulți i-au rămas loiali pentru că, în cele mai importante chestiuni ale zilei, îi lăsa să-și exprime opiniile. Și erau multe la momentul realinierii politicii externe americane pe ruinele războiului din Vietnam.

Până în 1972, America era vulnerabilă – umi­lită în străinătate și divizată intern. Abordarea lui Kissinger a fost să exploa­teze antagonismul crescând dintre Uniunea Sovietică și China pentru a crea un nou echilibru, în care fiecare dintre cele două puteri comuniste se baza pe America pentru a-și consolida poziția. Mai târziu a făcut naveta între Egipt și Israel pentru a înlocui Uniunea Sovietică cu America în Orientul Mijlociu. Totul a fost o capodoperă poli­tico-diplomatică demnă de eroii săi din se­colul al XIX-lea. Practic, Kissinger a readus America în poziția de lider al lumii într-un moment în care cam totul i se împotrivea.

Nobel printre acuzații

Mulțumiri? Scepticii, elitele intelectuale și criticii au spus că a sacrificat principiile Americii și peste un milion de vieți. A continuat lupta în Vietnam, au urmat alte două țări din Indochina, Cambodgia și Laos, în numele „cre­dibilității“ americane. A închis ochii la un genocid pakistanez comis pe teritoriul viitorului Bangladesh, pentru că Pakistanul îl ajuta cu China. A pus la cale lovituri de stat și asasinate în Chile și o insurecție în Angola, convins că țările vor cădea ca niște piese de domino în fața com­ploturilor sovietice.

Când Kisisinger a câștigat Nobelul pentru Pace, în 1973, jurnalistul brita­nic Christopher Hitchens a spus că ar fi trebuit judecat pentru crime de război. Și acu­zația a rămas.

S-a consolat cu faptul că era mai curând o percepție marginală. Publicațiile și televi­ziunile roiau în jurul lui, râdeau la glumele lui și-l răsfățau cu porecla „agentul secret al lui Nixon“ sau „Supersecretarul“. Făcea tot posibilul să fie fotografiat cu femei frumoase. Dacă deja cineva făcea parte din pan­teonul brokerilor de putere de la Wa­shington, acela era băiatul din Fürth.

Niciodată acasă

În pofida eforturilor, criticile nu au încetat niciodată. Stânga îl condamna pe Kissinger ca fiind imoral, iar dreapta eti­cheta dorința lui de a colabora cu China și cu Uniunea Sovietică drept sus­pectă, ne­creș­tină, un „real­politik“ fără valori. Niciuna dintre părți nu înțelegea că obiectivul principal al lui Kissinger era să evite cu orice preț un nou răz­boi mon­dial, asemănător celui care l-a alungat din Germania.

Acea perioadă de boom diplomatic (1969-1977) a fost singurul moment în care Kissinger a servit în guvern. Nimic kissingerian din mașinăria diplomatică pe care a construit-o nu a mai rămas însă după ce a plecat.

A continuat să facă o avere, ba chiar a inspirat ideea liderului de stat în vârstă. În China a devenit o supervedetă. La sfârșitul anilor ’90 a fost coautorul mai multor cărți despre calitățile unui lider de stat și despre pericolele inteligenței artificiale, despre care, ca un înțelept gardian al civiliza­ției umane, se temea că va marca sfârșitul iluminismului.

În cartea „Leadership“, de exemplu, a ana­lizat modul în care șase lideri din a doua jumătate a secolului XX au schimbat traiectoria țărilor lor și au avut un impact de durată asupra întregii lumi.

Cei șase sunt o gașcă eclectică. Konrad Adenauer a fost primul cancelar postbelic al Germaniei de Vest. Charles de Gaulle a salvat Franța de două ori, mai întâi în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, apoi în timpul crizei algeriene. Fostul său șef, Ri­chard Nixon, a zdruncinat geopolitica prin deschiderea față de China înainte ca scandalul Watergate să-l doboare. Anwar Al-Sadat a plătit cu viața pentru că a forjat o pace durabilă cu Israelul în calitate de pre­ședinte al Egiptului. Lee Kuan Yew a transformat micul Singapore într-unul dintre cele mai prospere locuri de pe Pământ. Și o doamnă, chiar una de Fier, Margaret That­cher, a inversat decenii de declin britanic, dar a și adâncit clivajele sociale și economice înainte să fie îndepărtată de la putere de propriul partid.

Consilier neoficial și prieten al premieri­lor și președinților țărilor lumii, Kissinger, deși s-a aflat în inima puterii americane, locul unde își dorea cel mai mult să fie, nu s-a mai simțit totuși niciodată cu adevărat acasă.

Război și pace

Henry Kissinger a fost sinonim cu politica externă a Statelor Unite ale Americii în anii ’70.

• PACIFISTUL. Kissinger a primit Nobelul pentru Pace pentru contribuția sa la încheierea implicării militare a Statelor Unite în războiul din Vietnam. Trebuia să-l împartă cu omologul său nord-vietnamez, Lê Đức Thọ, dar acesta a refuzat să ridice premiul.
• CRITICI. A fost masiv criticat pentru bombardarea Cambodgiei în timpul răz­boiului din Vietnam, atac ce a condus la ascensiunea re­gimului criminal al Khmerilor Roșii, și pentru susținerea unui puci împotriva guvernului democratic din Chile.
• „DIPLOMAȚIA DE NAVETĂ“. În Orientul Mijlociu, Kis­singer a efectuat ceea ce a devenit cunoscut sub numele de „diplomație de navetă“ pentru a încheia ostilitățile arabo-israeliene după Războiul de Iom Kipur, din 1973.

Acest articol a apărut în numărul 178 al revistei NewMoney

FOTO: Getty