Seniorii salvează Europa de la aluneca­rea spre una dintre extremele politice. Deocamdată

Mimi Noel 23/05/2022 | 10:24 Global
Seniorii salvează Europa de la aluneca­rea spre una dintre extremele politice. Deocamdată

Seniorii salvează Europa de la aluneca­rea spre una dintre extremele politice. Deocamdată. Dar modelul se schimbă, iar scena politică este tot mai fragmen­tată, făcând loc mișcărilor experimentale care contestă establishmentul politic așa cum îl știm.

Emmanuel Macron a câștigat al doilea man­dat la Palatul Élysée, o premieră în ultimii 20 de ani, iar asta s-a datorat ale­gătorilor seniori. De fapt, chiar faptul că a ajuns în turul al doilea s-a datorat acestora, remarcă o analiză a britanicilor de la The Economist. Dacă în primul tur din 10 aprilie s-ar fi numărat doar voturile alegătorilor de sub 60 de ani, Macron s-ar fi plasat pe locul al treilea, după con­tra­candidații săi Marine Le Pen (extrema dreaptă) și Jean-Luc Mélenchon (extrema stângă).

De altfel, în mai toată Europa, liderii din centrul scenei politice își datorează victo­ria în primul rând seniorilor, care merg la urne cu o disciplină de neregăsit la următoarele generații de alegători. Problema e că aceștia nu vor mai fi în preajmă pentru mult timp.

Prin urmare, cei care vin din urmă fie își vor ameliora opțiunile și vor migra spre centrul politic, fie Europa va aluneca dinspre un centrism predictibil, în care a stat confortabil decenii, spre una dintre extreme.

În Europa și nu numai, preferințele ale­gă­torilor urmează un mo­del predic­tibil, pe măsură ce aceștia îmbă­trâ­nesc. Debordând de idealism și empatie, care le-a lipsit pare-se părinților, cetă­țenii mai tineri au avut tendința să încline balanța preferințelor spre stânga politică. Pe mă­sură însă ce au mai înaintat un pic în vârstă – au luat și un credit ipotecar, au văzut și cum e cu impozitul pe venituri –, au început să fie seduși mai degrabă de dreapta politică.

Dar reorientarea ideologică are loc ade­sea rămânând sub umbrela aceluiași partid politic. Genul de partide-vagon precum Uniunea Creștin-Democrată (CDU, de cen­tru-dreapta), din Germania, sau Partidul Socialist Muncitoresc Spaniol (PSOE, de cen­tru-stânga) înglobează și facțiuni ce pot acomoda cam orice preferință, de la cei plini de solidaritate socială până la cei cu orientări mai liberale.

Una din două

Numeroase țări europene presupun azi două variante impuse. Alegătorii din segmentul 70 de ani se află în zona marilor par­­tide istorice (la fel ca re­publicanii și democrații în SUA). Pensionarii germani au CDU sau Partidul Social Democrat (SPD), partide pe care le-ar fi recunoscut chiar și părinții lor. La fel, în Italia – unde septuagenarii votează cu Partidul Democratic sau cu Forza Italia, la fel în Spania și așa mai departe.

Pentru cei mai tineri, marile grupări po­li­tice care aglomerează centrul politic sunt doar o opțiune între mai multe. Motivele care pe părinții lor i-au legat de un anumit partid de acest gen – apartenența la o comunitate parohială sau la un anumit sindicat – nu mai sunt valabile. Ba chiar încli­na­ția spre experimente politice mai îndrăz­nețe a contribuit la apariția unor mișcări politice noi în Europa – partide ecologiste și par­tide naționaliste.

Unele sunt ciudate, cum este cazul miș­cării Cinci Stele din Italia, un partid cu o iden­titate schimbătoare, dar care a atras nu­meroși alegători tineri în recentele scrutinuri din Italia. Unele au istorie brutală, cum ar fi Sinn Fein din Irlanda și din Irlanda de Nord, braț politic al unei grupări teroriste (Armata Republicană Irlandeză, IRA), dar care acum reușește să atragă mai multe voturi decât strânge fostul duopol politic la un loc (Fine Gael și Fianna Fáil). Grupări xenofobe precum Jobbik în Unga­ria sau democrații suedezi – ambele, cumva mai reformate în ultima vreme – au reușit să crească, la fel, grație voturilor tinerilor.

Partidul Alternativa pentru Germania (AfD) a fost tras în jos de votanții de peste 70 de ani, la care gruparea de extremă dreaptă nu are aderență. În rândul alegăto­rilor cu vârsta de sub 30 de ani, AfD a fost for­ma­țiunea cu cele mai multe voturi – fie­care al cincilea alegător născut după 1991 a votat cu AfD. Explicația? Kerstin Völkl, doctor în științe politice, de la Universitatea Martin Luther din Halle-Witteberg, este de părere că principalul motiv ține de pozi­ționarea grupării conservatoare și eurosceptice, care a căutat „să-și creeze imagi­nea unui partid care s-ar preocupa înde­aproape de problemele tineri­lor“, cita Deutsche Welle după alegerile din vara tre­cută din landul Saxonia-Anhalt.

Interesant este că experimentele politice de succes de acest gen pot evolua spre partide mari, cum a fost cazul miș­cării La République En Marche! – care l-a propulsat pe Macron în funcția supremă în stat în 2017. După cinci ani, En Marche a devenit parte a establishmentului, iar succesul i se dato­rează generației baby-boo­merilor. Circa 36% dintre alegătorii francezi cu vârsta de cel puțin 60 de ani l-au votat în primul tur pe Macron (cu mai bine de opt procente peste scorul general al acestuia), de două ori mai mulți decât cei care l-au votat și au sub 25 de ani.

Generații electorale

Cum se explică acest clivaj generațional, când vine vorba de opțiunile electorale? Pur și simplu, văd politica diferit. Pensionarii sunt atașați de partidele care au contribuit la asigurarea păcii după un război pe care încă și-l amintesc, dar și la decenii de prosperitate eco­nomică.

Tinerii din generația milenialilor sau Z au trecut prin două crize economice mai serioase – cea din 2008 și, recent, cea asociată pandemiei de COVID-19. Extrema stângă nu li se pare atât de înspăimân­tătoare celor care nu știu ce este Războiul Rece.

Pentru electoratul vârstnic francez, de exemplu, un politician de extrema stângă, precum Jean-Luc Mélenchon, amintește alarmant de mult de comuniștii francezi care au aderat la sovietism, pe când cei tineri îl percep drept o voce împotriva bo­gaților.

Mulți tineri consideră, pe bună dreptate, că politicienii din partidele tradiționale continuă politici pe placul cetățenilor mai în vârstă, care și-au cumpărat casele îna­inte ca prețurile să explodeze, se bucură de pensii care rezistă inflației, dar care lasă în urmă datorii publice uriașe și dezastru ecologic.

Ciocnirea de odinioară dintre clasele sociale s-a transformat acum într-una a ge­nerațiilor. Baby-boomerii au partidele lor politice, generațiile noi – pe ale lor, care din păcate sunt grupări tot mai radicale. O logică de bun-simț susține că electoratul tânăr, pe măsură ce se maturizează, începe să adere la partide mainstream, tradițio­nale, dar această evoluție este tot mai dis­cu­tabilă. Este și motivul declinului masto­don­ților politici de centru din ultimele două decenii.

Îmblânzirea extremelor

Aderarea la duoul dominant al partidelor tradițio­nale nu este o garanție a politicii mode­rate. Un exemplu la îndemână sunt chiar republicanii americani. Pe de altă parte, nici fragmentarea nu este sinonimă cu extremismul. Franța și-a erodat marile partide tradiționale, favorizând spectrul centrului politic. În Belgia și Olanda, parlamentele au câteva zeci de partide. Ale­ge­rile devin tot mai mult începutul unui lung șir de negocieri – de luni sau chiar ani – pentru formarea unor coaliții care să guverneze. Așa se face că, adeseori, partide mici acced în astfel de construcții politice mai mari de guvernare, fără riscul de a ajunge să le controleze.

Fragmentarea scenei politice induse de electoratul tânăr atrage după sine o con­cu­rență mai mare în sfera publică. Ceea ce este bine. Dar partidele istorice care au dominat politica europeană au reușit până acum să determine forțele extremiste să-și modereze poziționarea și să migreze mai spre centru sau altfel să riște să dispară. Câștigă teren un nou model, în care își vor găsi loc toți cei pe care electoratul vâr­stnic îi ține deocamdată pe margine, conchide The Economist.

DUPĂ 20 DE ANI

Președintele Franței, Emmanuel Macron, a devenit pe 24 aprilie primul șef de stat francez din ultimii 20 de ani care câștigă al doilea mandat, de la Jacques Chirac încoace, învingător în alegerile prezidențiale din anii 1995 și 2002.

  • SALVAREA. Într-o competiție electorală crucială nu numai pentru viitorul Franței, ci și pentru unitatea Uniunii Europene și a alianței transatlantice (NATO), Macron (candidat din partea formațiunii La République En Marche!) a obținut în al doilea tur 58,5% din voturi, în timp ce contracandidata sa, Marine Le Pen (președinta Frontului Național) – doar 41,5%. La precedenta cursă electorală, în 2017, Macron a învins-o în finală tot pe Marine Le Pen, cu 66,1%-33,9%.
  • PUTEREA. Franța deține actualmente pre­ședinția semestrială a Consiliului Uniunii Eu­ropene, este stat membru fondator al Uniunii Europene, a doua economie din blocul comunitar, prima putere militară din UE și singura țară din UE cu statut de putere nucleară și de membră a Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite (ONU).

Acest articol a apărut în numărul 139 al revistei NewMoney.

Ilustrație: Getty

Are o experiență de peste zece ani în jurnalism. A început la agenția națională de presă Rompres, iar în 2006 s-a alăturat echipei care se ocupa de ediția în limba română a publicației americane BusinessWeek. În 2007, a completat echipa de jurnaliști care pornea revista de afaceri Money Express. Domeniile acoperite au variat, de la retail la FMCG, farma, fonduri de investiții, fuziuni și achiziții, IT&C. A realizat interviuri cu cei mai proeminenți oameni de afaceri români, antreprenori locali, dar și cunoscuți oameni de afaceri străini, precum directorul executiv al Microchip, Steve Sanghi, sau fostul director executiv al Sony America, Michael Schulhof. Mimi Noel lucrează ca Account Manager la AMICOM din 2012. La NewMoney, se ocupă de subiectele internaționale.