Seniorii salvează Europa de la alunecarea spre una dintre extremele politice. Deocamdată
Seniorii salvează Europa de la alunecarea spre una dintre extremele politice. Deocamdată. Dar modelul se schimbă, iar scena politică este tot mai fragmentată, făcând loc mișcărilor experimentale care contestă establishmentul politic așa cum îl știm.
Emmanuel Macron a câștigat al doilea mandat la Palatul Élysée, o premieră în ultimii 20 de ani, iar asta s-a datorat alegătorilor seniori. De fapt, chiar faptul că a ajuns în turul al doilea s-a datorat acestora, remarcă o analiză a britanicilor de la The Economist. Dacă în primul tur din 10 aprilie s-ar fi numărat doar voturile alegătorilor de sub 60 de ani, Macron s-ar fi plasat pe locul al treilea, după contracandidații săi Marine Le Pen (extrema dreaptă) și Jean-Luc Mélenchon (extrema stângă).
De altfel, în mai toată Europa, liderii din centrul scenei politice își datorează victoria în primul rând seniorilor, care merg la urne cu o disciplină de neregăsit la următoarele generații de alegători. Problema e că aceștia nu vor mai fi în preajmă pentru mult timp.
Prin urmare, cei care vin din urmă fie își vor ameliora opțiunile și vor migra spre centrul politic, fie Europa va aluneca dinspre un centrism predictibil, în care a stat confortabil decenii, spre una dintre extreme.
În Europa și nu numai, preferințele alegătorilor urmează un model predictibil, pe măsură ce aceștia îmbătrânesc. Debordând de idealism și empatie, care le-a lipsit pare-se părinților, cetățenii mai tineri au avut tendința să încline balanța preferințelor spre stânga politică. Pe măsură însă ce au mai înaintat un pic în vârstă – au luat și un credit ipotecar, au văzut și cum e cu impozitul pe venituri –, au început să fie seduși mai degrabă de dreapta politică.
Dar reorientarea ideologică are loc adesea rămânând sub umbrela aceluiași partid politic. Genul de partide-vagon precum Uniunea Creștin-Democrată (CDU, de centru-dreapta), din Germania, sau Partidul Socialist Muncitoresc Spaniol (PSOE, de centru-stânga) înglobează și facțiuni ce pot acomoda cam orice preferință, de la cei plini de solidaritate socială până la cei cu orientări mai liberale.
Una din două
Numeroase țări europene presupun azi două variante impuse. Alegătorii din segmentul 70 de ani se află în zona marilor partide istorice (la fel ca republicanii și democrații în SUA). Pensionarii germani au CDU sau Partidul Social Democrat (SPD), partide pe care le-ar fi recunoscut chiar și părinții lor. La fel, în Italia – unde septuagenarii votează cu Partidul Democratic sau cu Forza Italia, la fel în Spania și așa mai departe.
Pentru cei mai tineri, marile grupări politice care aglomerează centrul politic sunt doar o opțiune între mai multe. Motivele care pe părinții lor i-au legat de un anumit partid de acest gen – apartenența la o comunitate parohială sau la un anumit sindicat – nu mai sunt valabile. Ba chiar înclinația spre experimente politice mai îndrăznețe a contribuit la apariția unor mișcări politice noi în Europa – partide ecologiste și partide naționaliste.
Unele sunt ciudate, cum este cazul mișcării Cinci Stele din Italia, un partid cu o identitate schimbătoare, dar care a atras numeroși alegători tineri în recentele scrutinuri din Italia. Unele au istorie brutală, cum ar fi Sinn Fein din Irlanda și din Irlanda de Nord, braț politic al unei grupări teroriste (Armata Republicană Irlandeză, IRA), dar care acum reușește să atragă mai multe voturi decât strânge fostul duopol politic la un loc (Fine Gael și Fianna Fáil). Grupări xenofobe precum Jobbik în Ungaria sau democrații suedezi – ambele, cumva mai reformate în ultima vreme – au reușit să crească, la fel, grație voturilor tinerilor.
Partidul Alternativa pentru Germania (AfD) a fost tras în jos de votanții de peste 70 de ani, la care gruparea de extremă dreaptă nu are aderență. În rândul alegătorilor cu vârsta de sub 30 de ani, AfD a fost formațiunea cu cele mai multe voturi – fiecare al cincilea alegător născut după 1991 a votat cu AfD. Explicația? Kerstin Völkl, doctor în științe politice, de la Universitatea Martin Luther din Halle-Witteberg, este de părere că principalul motiv ține de poziționarea grupării conservatoare și eurosceptice, care a căutat „să-și creeze imaginea unui partid care s-ar preocupa îndeaproape de problemele tinerilor“, cita Deutsche Welle după alegerile din vara trecută din landul Saxonia-Anhalt.
Interesant este că experimentele politice de succes de acest gen pot evolua spre partide mari, cum a fost cazul mișcării La République En Marche! – care l-a propulsat pe Macron în funcția supremă în stat în 2017. După cinci ani, En Marche a devenit parte a establishmentului, iar succesul i se datorează generației baby-boomerilor. Circa 36% dintre alegătorii francezi cu vârsta de cel puțin 60 de ani l-au votat în primul tur pe Macron (cu mai bine de opt procente peste scorul general al acestuia), de două ori mai mulți decât cei care l-au votat și au sub 25 de ani.
Generații electorale
Cum se explică acest clivaj generațional, când vine vorba de opțiunile electorale? Pur și simplu, văd politica diferit. Pensionarii sunt atașați de partidele care au contribuit la asigurarea păcii după un război pe care încă și-l amintesc, dar și la decenii de prosperitate economică.
Tinerii din generația milenialilor sau Z au trecut prin două crize economice mai serioase – cea din 2008 și, recent, cea asociată pandemiei de COVID-19. Extrema stângă nu li se pare atât de înspăimântătoare celor care nu știu ce este Războiul Rece.
Pentru electoratul vârstnic francez, de exemplu, un politician de extrema stângă, precum Jean-Luc Mélenchon, amintește alarmant de mult de comuniștii francezi care au aderat la sovietism, pe când cei tineri îl percep drept o voce împotriva bogaților.
Mulți tineri consideră, pe bună dreptate, că politicienii din partidele tradiționale continuă politici pe placul cetățenilor mai în vârstă, care și-au cumpărat casele înainte ca prețurile să explodeze, se bucură de pensii care rezistă inflației, dar care lasă în urmă datorii publice uriașe și dezastru ecologic.
Ciocnirea de odinioară dintre clasele sociale s-a transformat acum într-una a generațiilor. Baby-boomerii au partidele lor politice, generațiile noi – pe ale lor, care din păcate sunt grupări tot mai radicale. O logică de bun-simț susține că electoratul tânăr, pe măsură ce se maturizează, începe să adere la partide mainstream, tradiționale, dar această evoluție este tot mai discutabilă. Este și motivul declinului mastodonților politici de centru din ultimele două decenii.
Îmblânzirea extremelor
Aderarea la duoul dominant al partidelor tradiționale nu este o garanție a politicii moderate. Un exemplu la îndemână sunt chiar republicanii americani. Pe de altă parte, nici fragmentarea nu este sinonimă cu extremismul. Franța și-a erodat marile partide tradiționale, favorizând spectrul centrului politic. În Belgia și Olanda, parlamentele au câteva zeci de partide. Alegerile devin tot mai mult începutul unui lung șir de negocieri – de luni sau chiar ani – pentru formarea unor coaliții care să guverneze. Așa se face că, adeseori, partide mici acced în astfel de construcții politice mai mari de guvernare, fără riscul de a ajunge să le controleze.
Fragmentarea scenei politice induse de electoratul tânăr atrage după sine o concurență mai mare în sfera publică. Ceea ce este bine. Dar partidele istorice care au dominat politica europeană au reușit până acum să determine forțele extremiste să-și modereze poziționarea și să migreze mai spre centru sau altfel să riște să dispară. Câștigă teren un nou model, în care își vor găsi loc toți cei pe care electoratul vârstnic îi ține deocamdată pe margine, conchide The Economist.
DUPĂ 20 DE ANI
Președintele Franței, Emmanuel Macron, a devenit pe 24 aprilie primul șef de stat francez din ultimii 20 de ani care câștigă al doilea mandat, de la Jacques Chirac încoace, învingător în alegerile prezidențiale din anii 1995 și 2002.
- SALVAREA. Într-o competiție electorală crucială nu numai pentru viitorul Franței, ci și pentru unitatea Uniunii Europene și a alianței transatlantice (NATO), Macron (candidat din partea formațiunii La République En Marche!) a obținut în al doilea tur 58,5% din voturi, în timp ce contracandidata sa, Marine Le Pen (președinta Frontului Național) – doar 41,5%. La precedenta cursă electorală, în 2017, Macron a învins-o în finală tot pe Marine Le Pen, cu 66,1%-33,9%.
- PUTEREA. Franța deține actualmente președinția semestrială a Consiliului Uniunii Europene, este stat membru fondator al Uniunii Europene, a doua economie din blocul comunitar, prima putere militară din UE și singura țară din UE cu statut de putere nucleară și de membră a Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite (ONU).
Acest articol a apărut în numărul 139 al revistei NewMoney.
Ilustrație: Getty