Sperietori pentru alegători. Cum reușesc liderii autoritari și extremiști să câștige tot mai multe voturi

Liderilor autoritari, care se agață de putere, le place să-și sperie electoratul, ca să fie siguri că acesta le va da votul. Studii proaspete de caz – Ungaria, Franța, Rusia și Pakistan.

Dacă e să te iei după liderii de la Budapesta, viața maghiarilor, așa cum o știm, este amenințată – un miliardar evreu (George Soros) complotează ca în Unga­ria să năvălească un milion de musulmani, perverșii vor să-și inițieze copiii în tot felul de deviații sexuale, opoziția po­li­tică încearcă să atragă țara în război cu Rusia. Singura plasă de siguranță ca viața să continue cum era este premierul Viktor Orbán. Așa se face că, pe 3 aprilie, partidul acestuia, Fidesz, a câștigat cam jumătate din voturile exprimate și două treimi din lo­curile parlamentare. Orbán a numit vic­­toria un „triumf al politicii noas­tre creș­tin-democrate, conservatoare și patriotice“. De fapt, a fost o victorie a stilului pa­ranoid de a face poli­tică, îi întorc iro­nic cuvintele cei de la re­vista britanică The Economist.

Amenințările pe care regimul le des­crie sunt, evident, în mare măsură imagi­nare. Ungurii pot alege ce vor, tradiție sau modernitate. Soros nu are nicio pu­tere în țara lor, nu există nicio conspirație globală pentru a-i corupe pe copiii ma­ghiari. Iar faptul că politicienii din opo­ziție nu împărtășesc admirația lui Orbán pentru președintele rus Vladimir Putin nu înseamnă că sunt niște răz­boinici.

Strategia baubaului

Nimic din toate acestea nu contează. De când Orbán a preluat puterea, în 2010, a supus controlului său aproape toată mass-media din țară. Liderul opoziției, Péter Márki-Zay, a beneficiat de doar cinci minute la televiziunea publică în timpul campaniei electorale – abia a apucat să se prezinte, nemaivorbind să aibă timp să și contracareze valul de min­ciuni proferate la adresa lui.

Victoria lui Orbán reușește să înșuru­beze și mai bine un regim corupt semiautoritar în inima Uniunii Europene, cel mai mare club al democrațiilor liberale pe care lumea îl are. Cu fiecare an în care este la pu­tere, erodează sistemul democratic de checks and balances. Majoritatea forțelor de opoziție s-au unit împotriva lui, temân­du-se că, dacă nu-l vor opri acum, va fi prea târziu. Și au eșuat.

Ungaria a demonstrat încă o dată cât de bine funcționează strategia sperietorilor vânturate consecvent și cu metodă electo­ratului.

Alegătorii nu sunt niciodată mai atenți ca atunci când li se expun amenințări, chiar dacă acestea sunt false. Iar cu ajuto­rul rețe­lelor sociale, politicienii fără scrupule pot acum răspândi și mai ușor frici și povești de groază. Când acest tip de po­li­ticieni câș­tigă, cel mai probabil vor comite abuzuri, odată ajunși la putere. Chiar și într-o democrație liberală, cum a fost și Un­­garia, un lider autoritar poate mutila instituții independente, precum mass-media sau justiția, până când doar vocea lui se mai aude.

Mai la Est, aceeași rețetă

 Regimul pre­ședintelui rus Vladimir Putin este foarte diferit de cel al premierului ungar Viktor Orbán prin faptul că liderul de la Budapesta nu ucide oameni. Dar, chiar și așa, într-o oarecare măsură, stilurile lor se suprapun.

Krem­linul minte și el pentru a-și speria alegătorii și a-i îm­pinge să caute pro­tecția tătucului. Pur­tă­torii de mesaje ai Moscovei le spun rușilor că vor fi atacați de Occident, care a dezvoltat arme biolo­gice în Ucraina, o țară condusă de naziști. Nimic nu este adevărat, dar rușii care se uită la tel­evizor nu aud altceva, așa că fac scut în jurul președintelui lor. Mulți cred noile min­ciuni, care le consolidează pe cele vechi, de pildă că fotografiile cu ucrai­nenii legați cu mâinile la spate și uciși la Bucea sunt pro­vocări regizate de regimul de la Kiev.

La mii de kilometri distanță, într-o țară foarte diferită, un alt lider inventează ame­nințări pentru a rămâne la putere. Pe 3 apri­lie, premierul Pakistanului, Imran Khan, urma să primească din partea parlamentului un vot de neîncredere. Președintele parlamentului, un aliat al fostului jucător de crichet, a etichetat votul drept un com­plot al Statelor Unite ale Americii și l-a anu­lat.

A urmat haosul politic. Khan se pare că a pierdut susținerea armatei, care de obicei se amestecă în politica pakistaneză. Cal­culul lui Khan este acum că, organizând noi alegeri, va câștiga dacă îi va convinge pe alegători să creadă că a ținut piept unei conspirații americane, chiar dacă nu are nicio dovadă în această privință.

Riscuri pentru democrații

Pe 10 aprilie, chiar și alegători dintr-o democrație matură, precum Franța, au avut de ales între speranță și teamă. Marine Le Pen, președinta Frontului Națio­nal, se bazează mai degrabă pe exagerări decât pe minciuni sfruntate și face totuși eforturi să dea o față credibilă pe­­ricolelor pe care le flutură. Vorbește de scufundarea Franței sub valurile de imi­granți, propune interzicerea hijabului în spa­țiul public, primatul francezilor în fața străinilor, fie ei tot cetățeni ai Uniunii Europene, ceea ce ar fi o încălcare evidentă a principiilor europene.

Cu acest gen de discurs a reușit în pri­mul tur al alegerilor prezidențiale să ob­țină 23,4% din voturile exprimate, intrând în turul al doilea de scrutin alături de pre­ședintele în exercițiu, Emmanuel Macron (care a obținut în turul întâi 27,6%), candidat la al doilea mandat din partea partidului En Marche!

Al doilea scrutin, programat pe 24 apri­lie, a repetat practic înfruntarea din 2017, când Macron, de centru, a reușit să demonteze discursul mincinos al contracandidatei sale de ex­tremă dreapta și să câștige cu 66% la 34%. De data aceasta, Macron a obținut 58,5% din voturi.

Primul scrutin amintește, iată, că votul populist nu și-a pierdut puterea de seduc­ție, mai ales în rândul salariaților cu câști­guri mici. Iar Le Pen și-a condus inteligent campania, pe un ton mai calm, pozând în li­der unificator, în pofida programului său anti-NATO, eurosceptic și prorus.

Dictatori criminali, precum Putin, sunt mai rari azi decât erau în timpul Războiului Rece. Sunt mai des întâlniți lideri care câș­tigă puterea semănând teamă și dezbinare. În pofida numeroaselor diferențe care-i des­­part, cu toții reprezintă o amenințare la adresa toleranței și a decenței.

Pentru a-i înfrânge, liberalii trebuie să nu-i subestimeze, cum s-a întâmplat cu Donald Trump în alegerile prezidențiale din 2016, și nici să nu le co­pieze tacticile. Pe termen lung, minciunile trebuie com­bă­tute cu adevăruri. Iar ade­vă­rul trebuie cercetat, oricât de greu ar fi, și adus la supra­față cu răbdare și tenacitate. Lupta va fi lungă și grea, conchide The Economist.

Rețeta transpartinică

Pe 24 aprilie, ziua celui de-al doilea tur al alegerilor prezidențiale din Franța, Emma­nuel Macron urma să pună capăt blestemului președinților fran­­cezi, care în ultimii 20 de ani nu au reușit al doilea mandat la Elysée.

• LA LIMITĂ. În ultimele zece zile de dinain­tea primului tur, pe măsură ce diferența față de principalul rival, Marine Le Pen, scădea, Emmanuel Macron a alimentat el însuși fri­cile francezilor în scenariul în care aceasta ar câștiga – a sugerat că un triumf al extremei drepte în Franța ar completa modelul „marii dezordini globale“ din punct de vedere geopolitic, ecologic, sanitar și econo­mic. A fluturat chiar spectrul unui conflict militar global, remarcă Politico.
• „PROJECT FEAR“. Este o sintagmă care a intrat în limbajul comun în politica britanică a secolului al XXI-lea, mai ales cu referire la două evenimente politice importante – referendumul pentru independența Scoției (2014) și Brexitul (2016). Sintagma trimite la pericolele socio-politice și economice, care ar fi generate de o schimbare a statu-quoului politic existent, pericole invocate pentru a speria electoratul.

Acest articol a apărut în numărul 138 al revistei NewMoney.

FOTO: Getty