Recomandare de film: „Elle”, o poveste sfâșietoare despre violența sexuală

„Elle“ este nu atât despre viol și sa­­do­masochism, cât despre suferințe ce duc la comportamente neconven­țio­nale și despre resurse nebănuite ale sufletului.

Poți interpreta în multe feluri filmul germanului Paul Verhoeven, „Elle“: o psi­ho­dramă ce scoate la iveală, prin mij­loa­ce inedite, cele mai înfricoșătoare gânduri ale bolnavului psihic; o po­veste sfâșie­toare despre violența sexu­ală; o comedie absurdă despre rolul femeii în so­cie­tatea contemporană. Oricare ar fi unghiul din care privești, „Elle“, care are puțin dintr-un thriller sofisticat, pu­țin dintr-o comedie nea­gră, te nău­cește total făcându-te să vezi într-un mod di­fe­­rit viața.

Neînfricata. Regizorul Paul Verhoe­ven și-a dorit, inițial, să o aibă ca pro­tagonistă în acest film „conflictual, teri­bil și glorios“, după cum îl descrie Time, pe australianca Nicole Kidman sau pe franțuzoaica Marion Cotillard. Însă ambele actrițe au refuzat din pri­ci­na ambiguității morale a personajului principal și a viziunii halucinante a regizorului asupra traumei, violului și feminității (recognoscibile și în alte filme de-ale lui, gen „Basic Instinct“).

Isabelle Huppert, „cea mai neînfricată prezență a ecranului de cinema“, după cum o numește The Guardian, este singura care a acceptat provocarea de a o interpreta pe complicata Michèle Le­blanc, o femeie de afaceri bogată, care trece prin experiențe de viață traumatizante. „Nu am înțeles-o niciodată cu adevărat, dar acesta este felul în care îmi place să-mi joc rolurile“, spunea Isabelle Huppert despre acest personaj, care i-a dus, anul acesta, o nominalizare la Oscar (cea mai bună actriță într-un rol principal).

Indignare. Michèle, deținătoarea unei companii de jocuri pe calculator cu puternică tentă sexuală, este o femeie divorțată trecută de prima tine­rețe, care ajunge să fie violată în plină zi, în propria casă (într-o suburbie a Parisului). De altfel, așa și începe acest film adaptat după romanul „Oh…“, al lui Philippe Djian: cu o scenă de o brutalitate dezarmantă, ce amintește de „Irréversible“ al lui Gaspar Noé și care te pune, de la bun început, în fața unei rea­­lități de coșmar. Un mascat se nă­pus­tește peste Michèle lovind-o și violând-o până când aceasta leșină.

Femeia strânge, când își revine, obiectele de pe jos (sparte în timpul atacului), își schimbă hainele, face o baie spu­mantă și chiar comandă sushi. Nu varsă o lacrimă, nu raportează cazul la poliție, nu se destăinuie familiei sau prie­tenilor (o va face mai târziu, la o cină, însă cu o placiditate enervantă: „S-a terminat, nu merită o dezbatere“). Atitudinea de gheață cu care trece peste acest incident te indignează, fiind tentat să o condamni și să-ți pui întrebări de genul: Este complicele atacatorului? Este o ne­bună fără șanse de vindecare? Și răs­pun­sul se dezvăluie, puțin câte puțin, ca un secret al personalității lui Michèle, pe care ajungi să o admiri și să o de­tești în același timp.

Scenariul se constru­iește interesant în jurul unor personaje dife­rite: mama lui Michèle, o bătrână îndră­gostită de un tânăr, cu care vrea să se mărite; fostul soț, un scriitor neîmplinit care caută în fiecare femeie prototipul lui Michèle; fiul ei, un pămpălău care nu e în stare să asigure un trai decent so­ției și copi­lu­lui pe care îl așteaptă; un cuplu misterios, Rebecca și Patrick, care stă peste drum de casa ei. Și astfel se țese un puzzle de povestioare din care răzbat imagini surprinzătoare cu trecutul lui Michèle (tatăl ei, un religios fervent, a ajuns să comită o serie de cri­me monstruoase pentru care ispă­șește acum pedeapsa cu închisoarea) și secvențe cu scena violului, care se re­petă, ca un laitmotiv, pe toată durata filmului.

Decupaj. Din acest fundal de chipuri și întâmplări, personajul Michèle se decu­pează clar arătându-ne o femeie lucidă, puternică, cu un umor negru și o sin­ceritate crudă, în jurul proemi­­n­entei sale personalități ceilalți părând minusculi. Bărbații din viața ei depind de ea, poveștile de amor încep și se sfâr­șesc datorită propriei voințe (e vor­- ba și de iubitul prietenei sale, cu care a avut o aventură, și de vecinul Patrick, un sadomasochist cu care ajunge să aibă o relație sexuală peri­cu­loasă).

Printre întâlniri de birou și petreceri de familie, Michèle investi­ghează. Nu în sensul detectivist, urmă­rind suspecți sau ascultând convorbiri telefonice. Ci printr-o atenție sporită cu care privește fiecare om, printr-o răbda­­re enervantă cu care așteaptă un semn, prin deducții inteligente și o luciditate incredibilă. „Niciodată!“, își spune ea într-un moment în care i se sugerează să meargă la poliție, cu această negație refuzând vehement să-și asume rolul de victimă, așa cum a făcut-o în trecut. Fă­­ră să observi, devii martorul unei răzbu­­nări, de care nici Michèle nu are habar, dar pe care sub­conștientul ei o pregă­­teș­­te.

Îl demască pe violator în timpul unui al doilea atac, când reușește să-i tragă jos masca de pe față, recunoscându-l astfel pe vecinul Patrick. Relația lor se­cretă continuă, însă, până în momentul în care ea îl anunță, la fel de abrupt cum și-a anunțat prietena că se culcă cu iubitul ei, că a decis să anunțe poli­ția. Nu mai apucă să facă asta pentru că, în timpul unui viol-scenariu, Patrick este ucis de fiul lui Michèle.

Pretext. Totul este neașteptat în acest film în care Michèle, la fel ca un alt personaj al lui Huppert (Erika din „Profesoara de pian“, de Michael Ha­neke), „se străduiește să orchestreze și să controleze scenariile vieții și identi­tății sale sexuale“ (The Guardian).

Michèle este regina de gheață în jurul că­reia totul se dărâmă (părinții săi și omul care a violat-o mor, prietenii se des­­part de parteneri), continuând să trăiască cu încăpățânare și curaj fiecare clipă. „Ea nu doar se confruntă cu demonii, ea îi întâmpină“, scrie Time.

Așa încât violul devine doar un pretext de a diseca existența femeii mo­der­­­ne și de a recunoaște măreția vieții. Verhoeven a reușit, astfel, să facă un film despre forța feminină, despre re­sur­sele nebănuite ale omului, dar și despre dureri ce declanșează comportamente ne­­convenționale și despre cum­plitele măști ale personalității. Dincolo de sen­­za­­țiile contradictorii pe care ți le trezeș­­te, „Elle“ îți rămâne în minte ca un portret psihologic complex al unei femei ne­­obișnuite. Un portret care te bântuie și te inspiră.

FOTO: Cinemagia