Profesor de economie: „În opinia mea, tezaurul de la Moscova nici nu mai există”

Autor: Carmen Constantin

E mai ieftin să ții aurul țării la Londra decât să îl aduci la București. E de bun-simț, apreciază profesorul de economie Bogdan Glăvan (41 de ani). Așa că ideea aducerii aurului în țară nu poate fi de­cât un preambul pentru o viitoare inițiativă de fo­lo­sire a unor rezerve care nu ar trebui folosite niciodată. O astfel de inițiativă riscă să arunce în aer costul creditării și să creeze probleme pe termen lung.

Acest articol a apărut în numărul 61 (18 – 31 martie 2019) al revistei NewMoney

NewMoney: Repatrierea aurului, încă o idee picată parcă din cer în barca Puterii. E o idee serioasă?

Bogdan Glăvan: Din perspectiva celui care o întreprinde, adică a guvernului, a pu­terii politice, aș spune că este serioasă. Altfel, nu ar arunca-o ca atare pe piață. Dacă mă întrebați în privința calității ideii, dacă este o idee bună pentru societate, dacă e benefică pentru economie și așa mai departe, aș spune că e neserioasă, dar asta trebuie justificat. În orice caz, ge­nul acesta de idei, care nu sunt discutate înainte să apară pe piață, ar trebui, cel puțin la nivel teoretic, să aibă o ana­liză în spate. Să ne spună care sunt costurile, care sunt beneficiile. Noi ne-am obiș­nuit să avem cel mult o spoială de analiză de impact.

– Alte state europene, inclusiv Germania,  au recurs în ultimii ani la astfel de măsuri. Cu excepția Un­gariei, care avea o re­zervă mică (doar 3 tone), nimeni nu a re­pa­triat mai mult de jumătate. România este deja în această situație, aurul de la Banca Angliei reprezintă cu aproximație jumătate din cantitatea totală. De ce am face altfel decât Germania, de ce am ține tot aurul acasă?

– Să o luăm mai de departe: de ce mai păs­trăm aur? Toate statele au o rezervă de aur. Până în urmă cu aproximativ 170 de ani, omenirea încă funcționa pe această convertibilitate a monedelor în aur. Deci aurul a fost, într-un fel, prima monedă universală a lumii. S-a renunțat la convertibilitatea monedelor în aur în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, iar în cazul Statelor Unite, în anii ’70. Dar aurul și-a păstrat valoarea monetară, chiar dacă nu mai e mărturisit ca atare. Faptul că băncile naționale păstrează rezerve în aur și cetățenii din toată lumea sunt la rândul lor interesați de valoarea aurului arată acest lucru. Și asta, pentru că banii au azi o valoare, mâine au altă valoare, iar poimâine pot să nu mai aibă nicio valoa­re. Iată de ce orice instituție care deține re­zerve le ține și în aur. Statele Unite dețin cea mai mare rezervă din lume: 8.000 de tone. Acesta este motivul pentru care și România deține aur.

– Puterea se folosește de Brexit pe post de argument pentru repatriere. Mai mulți oficiali, inclusiv Liviu Dragnea, au sugerat că ie­­și­rea Marii Britanii din Uniunea Euro­peană ar ridica semne de întrebare privind sigu­ranța aurului.

– Bineînțeles că nu există niciun fel de le­gătură. Marea Britanie este un pol mondial al aurului. Londra e un oraș care oferă multe facilități, din acest punct de vedere. La Londra se găsesc cele mai bune sisteme de tranzacționare, cei mai buni specialiști, toate rezervele de aur de acolo sunt precis fizic determinate, ștan­țate etc. Există un sistem omogen de calculare la care apelează toată lumea. La Londra, sunt peste 5.000 de tone de aur. Marea Britanie nu are o rezervă foarte mare. Deci vă dați seama câte țări ale lumii apelează la acest sistem bine pus la punct și verificat. Cât despre risc: e suficient să ne uităm la ratingurile de țară ale României și ale Regatului Unit.

– Chestiuni practice. Cât ar costa o astfel de operațiune? Repatrierea aurului ar presupune măsuri de sigu­ranță, transport special, o întreagă bătaie de cap din punct de vedere logistic…

– Într-adevăr, ar fi o mare bătaie de cap. Costul e greu de estimat, dar e greu de crezut că discuția se poate purta mai jos de milioane de euro. În condițiile în care costurile cu păstrarea aurului, la Londra, sunt foarte mici: 300.000 de lei pe an. Mai puțin vizibil ar fi efectul că am re­nunța la acest avantaj de a mai avea puse deo­parte, într-un loc sigur, niște ac­tive națio­nale.

– Altă chestiune practică: odată adus aurul în țară, unde ar putea fi depozitat în sigu­ranță?

– E și asta o problemă. E ca atunci când vrei să te muți dintr-un apartament în­tr-altul. Apar niște costuri de mutare, în pri­mul rând. Ar trebui identificată apoi o locație securizată în care să poți depune aurul. Bunul-simț ne spune că cel mai ieftin este acolo unde e mult. Unde aurul e pus la grămadă. Acolo plătim o chirie, dar oamenii ăia fac asta de foarte mulți ani. Pentru ei, cele 60 de tone ale României sunt o picătură în ocean, nu ne vor simți lipsa. Pentru noi, în schimb, ar fi o mare belea. Ar trebui să investim nu doar în transport, ci și în construirea unui sediu și-apoi în gestionarea rezervelor de aur. E ca și cum am încerca să ne punem antene ca să comunicăm între noi, în loc să ne luăm un abonament la o rețea de telefonie mobilă. Mult mai important: dincolo de costurile contabile, sunt costurile de oportunitate. Pentru că am renunța la cre­­dibilitate. Așa că apare întrebarea: de ce ar vrea cineva să facă așa ceva? Cui folosește?

– Oficialii BNR s-au contrazis deja de mai multe ori cu cei ai guvernului pe tema costurilor, a valorii rezervelor etc. Ce spune asta?

– E o stare evidentă de conflict. Conflictul dintre politica fiscal-bugetară și poli­tica monetară. Sunt cele două pârghii mari de politici macroeconomice pe care le are un stat. Instrumentul esențial în macroeco­nomie e politica monetară. Politica fiscal-bugetară e mult mai puțin im­portantă. Si­gur, determină multe lucruri, cât de mari sunt impozitele, ce sector sprijinim. Dar, în privința evolu­țiilor pe termen lung, politica monetară este esențială. Guver­nanții au această problemă: s-au lovit de politica monetară. Au nevoie de bani, iar guvernul nu poate crea bani. Și atunci, au nevoie de o politică monetară acomo­dativă, cu alte cuvinte, ca BNR să injec­teze bani, pentru ca ei să-și poată pune în practică filosofia fiscal-bugetară. Tocmai de aceea trebuie separată tiparnița de po­litica fiscal-bugetară: imaginați-vă că guvernul ar avea tiparnița, ce s-ar întâmpla. Checks and balances! Numai că, așa cum au încercat să ia sub tutelă și alte instituții esențiale democratice, justiția ș.a.m.d., așa încearcă acum să obțină controlul asupra acestei instituții atât de importante, BNR. E posibil să se întâmple asta, prin schimbarea Consiliului de Adminis­trație, a guvernatorului, dar până atunci vin cu o chestie mai măruntă, precum pre­luarea rezervei de aur și, în ultimă instanță, accesul la bani.

– Cum ar afecta repatrierea rezervelor de aur încrederea investitorilor?

– Ar fi privită ca o ciudățenie. Ca atunci când, în toiul unei petreceri, cineva se ridică de la masă și pleacă. Toți ochii ar fi pe el. Pentru că motivul nu ar putea fi decât dubios. Ești bănuit imediat că vrei să repatriezi aurul pentru că vrei să-l folo­sești. Or, aurul nu se folosește, aurul se păstrează. De aia îl și ții la Londra, pentru că de fapt nu vrei să-l folosești. Este acea rezervă de ultimă instanță, la care nu vrei să ajungi niciodată. BNR are și rezervele în valută, peste 30 de miliarde de euro și do­lari, numai că la ele guvernul nu are acces. Măcar până cucerește Banca Na­țio­nală. Și atunci, ce poate face Puterea este să pună mâna pe rezervele de aur și să le vândă. La asta se gândește un investitor străin când vede o astfel de mișcare. Iar reacția pe care o atrage o astfel de disperare este ca investitorii străini să crească prețul.

– Ungaria, care și-a repatriat cele 3 tone pe care le deținea, și-a înzecit în decurs de un an rezerva. Rusia a cumpărat în ultimul an câte 20 de tone de aur pe lună. Ce semnale sunt acestea?

– Lumea întreagă trăiește azi pe datorie. Iar când cineva cumpără aur în mod constant arată că nu mai vrea să-și bazeze rezervele pe dolar, ci pe aur, și o face pentru a se decupla de la sistemul global. Tăierea legăturilor vine din teama că, la un moment dat, nu vei mai putea fi creditat. Că se va opri robinetul. Situație prin care Rusia a trecut deja. După ocuparea peninsulei Crimeea, rușii s-au trezit că le fuge capitalul din țară, iar costurile de finanțare au explodat, nimeni nu le mai dă­dea bani. Reacția a fost de manual: au lăsat rubla să se prăbușească. A apărut in­flație, dar cetățenii nu au reacționat. Cei loviți au fost tot bancherii care au împrumutat Rusia și care au văzut că activele în ruble s-au devalorizat cu 50% în șase luni. Deci de ce ai vrea să cumperi aur? Ca să te decuplezi de sistem. Același mecanism poate fi luat în calcul și-n cazul României.

– Venezuela ar fi vândut 8 tone de aur, în ul­tima perioadă. În Italia, Matteo Salvini vorbește despre lichidarea rezervelor pentru achitarea datoriilor. Ceaușescu a vândut aur din rezervă ca să plătească da­toria externă. De ce preferă liderii po­pu­liști astfel de instrumente economice?

– Problema, în cazul țărilor care ajung să-și vândă aurul, este că datoriile au ajuns la un nivel nesustenabil. Aurul este acea bogăție, acea rezervă de care nu vrei să te atingi niciodată. Liderii populiști știu bine lucrul acesta. Italia este următoarea Grecie. Numai că, de data asta, problema va fi uriașă. Grecia nu reprezenta decât unu la sută din economia Uniunii Europene. Italia reprezintă de zece ori mai mult. Multă lume se îndoiește că Italia va putea fi salvată. Doar că actuala guvernare din Italia este și mai iresponsabilă decât precedenta. Și, ca să scape de pro­ble­ma datoriilor foarte mari, a venit cu ideea vânzării aurului. Dar nu asta e so­luția, soluția e să nu te mai împrumuți.

– Nu ar fi o alternativă să lucrăm mai mult la repatrierea tezaurului depus acum 100 de ani la Moscova?

– Îmi dați ocazia să vă spun că, în opinia mea, tezaurul nici nu mai există. Este opi­nia unui om simplu care se bazează pe fap­tul că a dispărut și ultima urmă de do­vadă că tezaurul ar mai exista. Nu suntem nici pe departe în situația aurului de la Banca Angliei, pentru care există certifi­cări, audituri. Și în privința căruia există motive economice să îl lăsăm acolo unde este.

Ce fac alții 

În lume, Ungaria și Rusia cum­pără aur, Venezuela în­cearcă să vândă, iar Germania își repa­triază jumătate din rezervă.

• Ungaria. Este singura țară din vecinătate care și-a mutat integral rezerva deaurdin străi­nătate în țară. Cele 3 tone au fost aduse la Budapesta, din Marea Britanie, în februarie 2018. Între timp, rezerva Ungariei a urcat la peste 30 de tone.
• Germania. Va încheia în 2020 un program de repatriere a jumătate din rezerva sa de peste 3.483 de tone de aur. Cele aproape 300.000 de lingouri sunt în prezent stocate la Frankfurt (Bundesbank), la New York (Federal Reserve) și la Londra (Banca Angliei).
• Venezuela. Țara cu cele mai mari rezerve de petrol din lume trece printr-o criză financiară și umanitară fără precedent. În timp ce populația suferă de foame și de lipsa medicamentelor, iar inflația a ajuns la 3.000.000%, regimul Nicolas Maduro a decis să folosească rezervele de aur. A încercat să le repatrieze în ianuarie 2019, dar Banca Angliei s-a opus din cauza lipsei de legitimitate a regimului. 8 tone deaurar fi fost scoase din Banca Centrală de la Caracas în februarie 2019, cu principala destinație Turcia.
• Rusia. Este ţara care face cele mai mari investiții înaur. În 2018, a cumpărat, în medie, 20 de tone pe lună. Potrivit unei analize Bloomberg, Rusia se pre­găteşte de război. Un conflict necon­ven­țional, dar la fel de dur, a cărui miză ar fi „care pe care“ și prin care Rusia va încerca să-și recapete statutul de putere mon­dială. Deocamdată, Vladimir Putin construiește la Moscova o fortăreață financiară care să apere țara de efectele sancțiu­nilor pe care comunitatea occi­dentală vrea să i le mai ser­vească.

FOTO: Laszlo Raduly / NewMoney