Povestea antreprenorului din Alba Iulia cu 250 de „angajați” care muncesc 24 de ore din 24 fără salariu

Cristina Dobreanu 25/09/2017 | 11:04 Special
Povestea antreprenorului din Alba Iulia cu 250 de „angajați” care muncesc 24 de ore din 24 fără salariu

Acest articol apare în numărul 24 (25 septembrie – 8 octombrie) al revistei NewMoney

Cum a reușit un antreprenor din Alba Iulia săși rezolve criza forței de muncă, scăzându-și în același timp costurile de producție? Atenție, nu e o întrebare retorică.

Un tip masiv, de vreo 50 de ani, îmbrăcat într-o cămașă cu pătrățele, se plimbă de-a lungul și de-a latul unor hale de la marginea orașului Alba Iulia, pline cu farfurii aflate în diverse faze de producție. Bărbatul își așază energic brațul după gâtul mai multor muncitori care îi ies în cale și îi în­treabă scurt: „Ia, spune, de când lucrezi tu aici?“. Un son­daj ad-hoc din care reiese că majoritatea au o ve­chime de 10 sau chiar 20 de ani.

Traseul pe care se plimbă este flancat de zeci de brațe galbene care ridică și stivuiesc farfurii cu miș­cări sacadate, însă extrem de precise. Acestea sunt alt fel de personaje ale poveștii, care, chiar dacă ar fi întrebate de când lucrează aici, nu ar putea să răs­pundă. Sunt roboți industriali, aduși din Japonia, cu un rol-cheie în dezvoltarea afacerii IPEC, pro­ducător de ceramică cu vânzări de peste 21 de milioane de euro anul trecut.

NEBUNUL SATULUI. Bărbatul e Cristian Cova­ciu (foto), câștigător al competiției EY Entrepreneur Of The Year – România 2016 și cofondator al unei com­panii care produce anual peste 40 de milioane de farfurii, preponderent pentru lanțul IKEA. Fa­brica are în jur 600-700 de angajați „umani“, iar în zona din care Covaciu își recrutează personalul oferta de locuri de muncă depășește numărul persoanelor care ar putea să se angajeze.

Dar criza forței de muncă macină de ceva vreme economia și nu mai e o surpriză pentru nimeni. E adevărat, în schimb, că le dă bătăi de cap în special angajatorilor din Transilvania – epicentrul in­ves­tițiilor românești și străine în industrie. Iar Alba, în mod particular, este unul dintre cele mai antreprenoriale județe ale României, cel puțin patru branduri cu rezonanță națională având car­tierul general aici: producătorul de lactate Albalact (dezvoltat de familia Ciurtin și vândut acum un an și jumătate către Lactalis), producătorul de carne de pui Transavia (deținut de antreprenorul Ioan Popa), producătorul de pa­vele și borduri Elis Pavaje (familia Goța) sau pro­ducătorul de ingrediente alimentare Supremia (creat de Hugo Levente Bara și vândut în 2017 către francezii de la Solina).

Citiți și: Doi frați din Galați fac peste 8 milioane de euro pe an din croissante pe care le vând până în Marea Britanie

Tot în Alba se concentrează doi dintre cei mai mari producători de porțelanuri și ceramică din România: Apulum Alba Iulia și IPEC. Pe lângă industrie și oraș, cele două au în comun și un client cu notorietate: IKEA, cel mai mare retailer de mo­bilă și decorațiuni din lume. Un astfel de par­tener vine la pachet cu beneficii și dezavantaje. Certitudinea unor comenzi pe termen lung repre­zintă, evident, partea bună a lucrurilor. La polul opus, presiunea permanentă pe reducerea costurilor, pe creșterea volumelor livrate și pe menținerea standardelor de calitate este provocarea cu care se confruntă antreprenorii odată ce au acceptat să joace într-o astfel de horă.

FOTO: Laszlo Raduly / NewMoney

 

Din acest punct de vedere, lui Covaciu i-ar fi fost imposibil să rămână competitiv dacă nu ar fi apelat la brațele galbene ale roboților japonezi. În ultimii 17 ani, de când a cumpărat primul robot, salariul mediu din fabrică a crescut de zece ori, iar costul utilităților (apă și energie) a crescut de 10-15 ori. În 2000, când a început robotizarea, cu șase roboți second-hand, era considerat de comunitatea de afaceri drept „nebunul satului“, după cum își amintește cu autoironie.

Acum însă, când are circa 250 de roboți în care a investit peste cinci milioane de euro, este privit ca un avangardist al noii revoluții industriale. De altfel, spune că IPEC este fabrica cu cel mai mare grad de robotizare, dacă e să ne raportăm strict la afacerile antreprenoriale. „Robotizarea este un topic la nivel mondial. Noi l-am îmbrățișat cu foarte mare ardoare, din cauza lipsei forței de muncă“, punctează antreprenorul. Printre țările unde robo­tizarea este un subiect la ordinea zilei este și China. De pildă, Foxconn, furnizor pentru Apple și Samsung, a anunțat recent că va înlocui 60.000 de  muncitori cu roboți, vizate fiind muncile repetitive, potrivit BBC. Investiția inițială în roboți este costisitoare (din punct de vedere financiar, al timpului alocat programării și apoi optimizării func­țiilor pe care le îndeplinește robotul). Însă analiștii internaționali spun că, pe termen lung, sunt mai ieftini decât forța de muncă umană.

OM VS ROBOT. Concret, pe lângă reducerea de­pen­denței de angajații cu nivel de calificare redus, roboții i-au adus o creștere a productivității cu 30%. Pe de altă parte, deși volumul farfuriilor produse și veniturile au crescut aproape liniar în ulti­mii 27 de ani, numărul de angajați se află pe o pantă descendentă: din 2000, acesta a scă­zut cu 25%. „Nu am concediat oameni din cau­za roboti­zării. Sunt oameni care pleacă, e mi­grația naturală. Și încă ducem lipsă de oameni, ca să putem mări capacitatea“, mai spune Covaciu.

Evident, automatizarea, chiar dacă se face cu pași mici, mai ales în rândul companiilor locale, naște o dilemă care a măcinat lumea și cu două secole în urmă, în zorii revoluției industriale: cât bine și cât rău face industriei?

Și atunci, și acum, scepticii susțin că roboții vor lua joburile oamenilor. Printre aceștia se numără chiar vizionari de talia lui Bill Gates, omul care a contribuit la revoluția compu­terului personal. Cofondatorul Microsoft spunea recent că ro­boții care înlocuiesc oamenii ar trebui taxați, după modelul impozitării muncii umane. Tehnope­simiștii merg până acolo încât consideră inteli­gența artificială drept un instrument al diavolului. Paradoxal, printre adepții teoriei se nu­mără și Elon Musk, promotor al călătoriilor în spațiu prin SpaceX și fondator al producătorului de mașini electrice Tesla Motors Inc., omul supranumit de mass-media americane „Adevăratul Iron Man“.

Totuși, istoria ne arată că orice schimbare teh­no­logică majoră aduce cu sine creșterea numărului de angajați. Apariția ATM-ului, de exemplu, a înles­nit băncilor deschiderea mai multor sucursale, cu toate că o parte dintre angajați au fost înlocuiți de mașini, observă autorii unui supliment pe teme de inteligență artificială, publicat de revista britanică The Economist. Pe termen scurt însă există și cate­gorii profesionale sacrificate – mai ales de cele cu un nivel de calificare redus.

În cazul IPEC, Cristian Covaciu nu poate spune cu exactitate câți angajați înlocuiește un robot sau câte joburi noi creează acesta. Cert este însă faptul că roboții muncesc 24 de ore din 24 și au nevoie de o mentenanță minimală după ce au fost programați inițial. În acest moment, IPEC are zece angajați care se ocupă exclusiv de programarea roboților. Un calcul jurnalistic arată că un robot înlocuiește trei-patru schimburi, deci economi­sește echivalentul a trei-patru salarii lunare. Cu alte cuvinte, prețul unui robot de 20.000-30.000 de euro este amortizat în șase luni sau cel mult un an.

Parțial din rațiuni de etică profesională, parțial din rațiuni de business, Covaciu a transferat o parte dintre economiile rezultate din creșterea pro­­duc­tivității în majorări salariale. „Cu cât am crescut salariile anul trecut?“, își întreabă o an­ga­jată în timpul interviului acordat NewMoney în fa­brică. „Cu 33%“, răspunde aceasta fără ezitare. Fidelizarea angajaților buni într-o piață a muncii hiper­competitivă, cum este cea din Alba, devine obli­gatorie pentru o companie cu planuri de durată.

PROFIL (MULTI)NAȚIONAL. Strategia lui Covaciu se întinde până în 2025 și pe tot acest parcurs și-a propus obiective intermediare. De pildă, până în 2020 vrea ca IPEC să fie complet automatizată. Până în 2022, roboții ar urma să „gândească“ singuri și să comunice între ei, iar până în 2025, își propune ca businessul să depindă tot mai puțin de familia sa, care acum este implicată 100% în mana­gement. Dacă cele două ținte vor fi atinse, Cristian Covaciu nu ezită să iasă cu IPEC la export, adică să replice modelul său de fabrică robotizată într-o altă țară. Deocamdată, nu s-a gândit foarte deta­li­at, însă admite că i-ar plăcea să ajungă o multina­țională românească.

Visul de a deveni multinațională încolțește în mintea tot mai multor antreprenori români. Și Eli­odor Apostolescu, coproprietarul Phoenixy, compania prahoveană care deține brandul de pufuleți Gusto, cu afaceri de 21 de milioane de euro în 2016, plănuiește să construiască o fabrică în afa­ra grani­țelor, în Germania, la Stuttgart. Și Apostolescu – care a concurat alături de Covaciu pentru titlul „An­tre­prenorul anului 2016“ – spune că, până la a trece granița, compania trebuie să învețe să func­ționeze independent, astfel încât să nu mai fie nevoie ca pentru orice problemă să aibă „Șefu’ cel mare“ o rezolvare. „Pentru a duce fabrica în altă parte, trebuie ca totul să fie la cheie, așa cum fac multi­națio­nalele“, explica, pentru NewMoney, Apostolescu.

În scenariul în care fabricile familiei Covaciu vor deveni complet robotizate în următorii trei ani, iar producția ar rămâne tot de 40 de milioane de farfurii anual, atunci numărul angajaților (umani) necesari ar fi de doar 400. Dacă, în schimb, pro­ducția va fi de 60 de milioane de unități, atunci numărul angajaților nu va coborî sub 500-600. În oricare dintre variante, roboții ar urma să creeze produse rapid, fără oprire și aproape perfecte – deoarece Cristian Covaciu vrea ca rata rebuturilor să fie de doar o farfurie la un milion, țintă aproape imposibil de atins lucrând exclusiv cu forță de muncă umană.

Ca locuitor al orașului Marii Uniri, Covaciu are un discurs străbătut cap-coadă de mândrie națio­nală. Crede că românii nu sunt cu nimic mai prejos decât specialiștii din Occident. Tot din mândrie, a refuzat toate ofertele de cumpărare pe care i le-au pus pe masă fondurile de investiții. Și-ar dori ca fabrica să fie condusă de fiicele sale gemene, însă nu se grăbește să afle dacă măcar una dintre ele este interesată să preia conducerea companiei, în momentul în care se va pensiona și va pleca, îm­preună cu soția, într-un ocol al Pământului, într-o mașină off-road.

De altfel, mașinile (are și un Ferrari) sunt singura sa pasiune excentrică. Profiturile le reinves­tește dintotdeauna în companie și nu are conturi sau proprietăți în străinătate, cu excepția unei lo­cuințe în Austria pe care o folosește iarna pentru vacanțele de schi. Nu îi place să fie în centrul atenției și nici fabrica nu urmează un tipar diferit. Deși una dintre unitățile care formează universul IPEC este așe­zată chiar la șosea, sigla de mari dimensiuni care caracterizează majoritatea companiilor antrepre­noriale autohtone e sublimă, dar lipsește cu desă­vâr­șire. „Ce atâta interes pentru mine, dintr-odată? Nu m-a căutat nimeni 30 de ani și acum sunt persoana publică cea mai căutată“, spune, ca pentru sine, Covaciu.

Notorietatea redusă ține poate și de portofoliul de clienți relativ stabil. Însă, în cazul în care IPEC va dori, în viitor, să crească numărul de clienți, nu doar capacitatea de a livra volume este impor­tantă, ci și vizibilitatea în piață.

REVERSUL MEDALIEI. Robotizarea îi rezolvă lui Covaciu câteva probleme importante, însă nu e nici pe departe un panaceu. Ce-i drept, a reușit să rămână un producător cu prețuri competitive pentru IKEA, principalul său client, însă dependența strânsă de retailerul suedez este, în același timp, una dintre marile sale vulnerabilități. Relația cu grupul fondat de modestul miliardar Ingvar Kamprad – care a vizitat de patru ori fabrica de la Alba Iulia – a marcat parcursul IPEC din ultimele două decenii.

Modernizarea fabricii pe care Cristian Covaciu a pornit-o, alături de fratele său (Cosmin) și mama sa (Elena) în 1990, în curtea casei – IPEC e acroni­mul pentru Întreprinderea de Porțelanuri Elena Covaciu – a început în epoca IKEA (inclusiv cu finanțare de la compania suedeză), în a doua parte a anilor ’90. La peste un deceniu de atunci, IPEC vindea către IKEA circa 80% din producție. În ultimii ani, această pondere a mai scăzut (la circa 70%), având în vedere că și-a diversificat partenerii. O stra­tegie ase­mănătoare întâlnim și la alți produ­cători care au văzut o amenințare în dependența de un client principal. Un exemplu este cel al lui Marius Bîcu, proprietarul Unilact, producătorul brandului de brânzeturi De la Ferma din Cluj, care a decis în urmă cu câțiva ani să nu mai depindă de marile lanțuri de retail din România, din cauza presiunii constante pe prețuri puse de aceștia.

Astăzi, Bîcu vinde jumătate din producție în România, cealaltă jumătate mergând în zece state europene. „Nu poți să fii expus să vinzi doar într-o țară: așa am ajuns la acest echilibru“, spunea antreprenorul într-un interviu anterior cu NewMo­ney. „Oricum, nu e bine să ai toate ouăle într-un singur coș“.

Cristian Covaciu crede însă că vulnerabilitățile vin de undeva de mai aproape decât din înde­părtata Scandinavie. Principalele riscuri – spune el – țin de impredictibilitatea guvernării. De altfel, gândul de a deschide fabrici în afara României ar reduce riscurile venite dinspre mediul politic. Astăzi crede că a fost o „greșeală“ faptul că fratele său, Cosmin, a intrat în politică în urmă cu mai bine de un deceniu. După ce a devenit prefect al județului Alba, în perioada guvernării Alianței DA, IPEC era percepută drept „firma prefectului“.

Nu s-a simțit confortabil cu această etichetă, dar timpul a trecut, fratele său s-a întors în fabrică – unde supraveghează producția –, iar afacerile și-au urmat cursul lor. Automat(izat).

Acest text a fost documentat la Alba Iulia.

 

VESELA ROMÂNEASCĂ, LA CONTROL

Peste 83 de milioane de bucăți de ceramică fină pentru menaj au fost produse în România în 2015, potrivit datelor Institutului Național de Statistică, iar marii jucători din piață vin din Ardeal.

Apulum Alba Iulia. Specializat în vesela de porțelan, compania Apulum Alba Iulia, înființată în 1970, este cel mai mare producător de ceramică din România, cu afaceri de 29,5 milioane de euro anul trecut. Produsele Apulum (porțelan pentru menaj și porțelan hotelier) se găsesc pe rafturile magazinelor IKEA, dar și în rețelele altor parteneri din state europene.

Cesiro Sighișoara. Cu afaceri de peste 21 de milioane de euro anul trecut, Cesiro, creată în 1957, produce faianță de menaj, și este, la rândul ei, furnizor IKEA. Vasele, cănile și bolurile făcute de Cesiro ajung în mare parte pe piețele din UE.

 


FOTO: Laszlo Raduly / NewMoney

Cristina Dobreanu a debutat în presa scrisă acum 12 ani, la România liberă. Apoi a scris la revistele de business și after business Income Magazine și Forbes România, și la portalul de business Profit.ro. A participat, în 2010, la proiectul “Study and information Programme for Young Journalists from South East Europe”, (Berlin, Germania), realizat de Konrad Adenauer Stiftung. Este specializată pe politică externă și macroeconomie, dar acoperă din punct de vedere editorial subiecte legate de lumea antreprenorială.
← Close