Povestea antreprenorului care și-a vândut Maseratiul pentru a-și cumpăra un excavator

Cristina Dobreanu 22/02/2018 | 10:19 Oameni
Povestea antreprenorului care și-a vândut Maseratiul pentru a-și cumpăra un excavator

Din dorința de a avea un loc de re­laxa­re nu foarte departe de București, antreprenorul Cristian Dumitrescu a făcut din Grădina Vlahiia (nu doar) un sat în sat.

Acest articol a apărut în numărul 34 (19 februarie – 4 martie) al revistei NewMoney

La doar 20 de kilometri de București, la capătul unui drum care șerpuiește printre terenuri virane și vile în construcție, în Snagov Sat, se află Grădina Vlahiiei, un loc creat „din întâmplare“. Proprietarul e Cristian Dumitrescu (60 de ani) și a visat la acest loc încă din anii ’90, de când s-a (re)întors în România. Numai că nu a fost niciodată o prioritate pentru el, fiind concentrat pe businessul prin­cipal – distribuția pe piața locală a programului de proiectare pe computer AutoCAD, dezvol­tat de compania ame­ricană Autodesk.

„Acest proiect (Grădina Vlahiia, n.r.) a apărut în mintea mea în 1990, când am venit în țară din Canada“, povestește acum Cristian Dumitrescu. Familia sa vânduse casa bunicilor lui dinspre par­tea mamei, aflată în Axintele, județul Ialomița, iar el rămăsese cu nostalgia acelui loc. „Bunicul meu era preot și era acolo o casă foarte veche, în curtea bisericii, construită de familie. Era locul copilăriei și l-am regretat“. A început să cumpere treptat teren în Snagov Sat, „un câmp“ a cărui suprafață a ajuns între timp la 30.000 de metri pătrați și pe care a pus bazele unui mic concept agroturistic.

Inițial, a vrut să construiască aici un loc în care să poată sta în weekenduri sau în perioadele în care avea nevoie de rela­xare, cu o casă și o grădină în spate care să-i amintească de locul copilăriei. Pro­iectul a luat însă o altă amploare, pe măsură ce a trecut timpul. Tot în anii ’90, „bătând“ Maramureșul, a cumpărat și câ­teva case tradiționale, pe care le-a adus la Snagov. „Cred că 1.500 de mărci am dat pe o casă, cu tot cu transport până aici. Pe poarta maramureșană cred că am dat 100 de dolari. Și așa am tot cumpărat obiecte“. Și nu doar din România, ci și din Franța și Italia. De altfel, spațiul pe care l-a construit este de inspirație toscană și maramu­re­șeană, întregul proiect fiind strâns legat de personalitatea și trecutul său.

EXILUL. „Mie nu îmi iese nimic din pri­ma“, mărturisește cu un umor dulce-amar Dumitrescu. Așa a fost și cu facultatea, de exemplu. S-a pregătit pentru Arhitectură, însă a căzut primul sub linie. A făcut armata, iar la întoarcerea acasă a intrat la Construcții. Nu a mai și terminat facultatea, pentru că a decis să fugă din țară. A ajuns inițial la Viena, după care a stat o perioadă în Italia, acolo unde se afla deja fratele său. În Canada avea să plece în 1979 și mărturisește că a ales această țară din două motive: pentru că cetățenia canadiană se putea obține în trei ani, ceea ce îi oferea libertate de miș­care și pentru că nu știa pe nimeni acolo și nici nu știa limba engleză. „Am vrut să văd ce pot să fac fără ajutor“, spune el.

A plecat cu 60 de dolari în buzunar, din care a cheltuit 30 încă din avion. Ajuns în Canada, primul său job a fost de spălător de vase. A urmat apoi niște cursuri de pro­iectare pe calculator, iar la începutul anilor ’80 s-a angajat la o companie (pe atunci) pio­nier în telefonia mobilă, Novatel Communication Ltd. Pe repede-nainte, și-a desc­his apoi o firmă, iar în timp a ajuns – în ca­litate de proiectant și consultant – să aibă printre clienți giganți precum IBM. A trăit acolo o perioadă de tranziție între generația „bătrânilor proiectanți talen­tați și tobă de carte, dar speriați de computer“ și cea a „puștilor care știau să pro­grameze, dar nu știau să proiecteze“. Iar Cristian Dumitrescu a fă­cut parte din categoria celor care puneau planurile pe computer. „Câștigam foarte bine, între 8.000 și 12.000 de dolari pe săp­tămână atunci“, recunoaște el.

Nu a vrut să rămână la stadiul de „desenator tehnic“, dar Revoluția din 1989 i-a schimbat cursul și a decis să se întoarcă în România pentru a aduce pe piața lo­cală software și hardware dedicate pro­iectării asistate de calculator. Distribuția era făcută prin A&C International, com­panie pe care o deținea împreună cu chinezoaica Ada Chan. După câțiva ani, aceasta a decis să se retragă din business. „S-a săturat de schimbul valutar (fluc­tuant, n.r.). Am primit o lovitură mare când am vândut de o jumătate de milion de lei ca valoare la 180-190 lei dolarul, iar în toamnă s-a făcut cursul 410-420 de lei dolarul. Am pierdut mai mult de jumătate din bani“, își amintește el.

Astfel a rămas pe cont propriu, dar și cu datorii, cu an­ga­jați care depindeau de el și cu contracte plătite în avans de clienți impor­tanți pe care trebuia să le onoreze. „Am făcut într-o săptămână 10.000 de kilo­metri și am mers la toți furnizorii și le-am explicat ce s-a întâmplat. Și toți au în­țeles“, își continuă el povestea.

În timp, clienții „mari“ pentru care lucrase, mai cu seamă întreprinderi rămase de pe vremea comunismului, au început să dispară treptat. Iar presiunile din partea furnizorilor erau din ce în ce mai mari. Dar roata avea să se și întoarcă. „Am avut noroc de data asta“, mai spune el. Noroc concretizat într-o cifră de afa­ceri de opt milioane de euro, care a adus A&C International în atenția marilor companii stră­ine din domeniu.

A acceptat să vândă și a plecat fără să se uite înapoi. „Dar toți angajații mei, cu excepția unuia, au rămas toți în companie“. Până în 2010 și-a vândut toate activitățile și a decis să își ia o perioadă sabatică. Apoi, s-a concentrat pe proiectul său de suflet. Iar rezultatul final avea să-i depășească așteptările.

GRĂDINA DIN SNAGOV. „Am vrut să îmi simplific viața și am vândut tot ce aveam pentru acest proiect: casă pe Coasta de Azur, casă în Toscana, la mare, tot! De acolo am adunat și toate obiectele pe care le-am strâns aici. Și încă mai am de adus“, recunoaște el. Mai are încă o casă în Italia, însă și pe aceea a scos-o la vânzare. Iar atenția lui se îndreaptă acum doar spre Grădina Vlahiia. Le oferă vizitatorilor ocazia de a sta în natură (plim­bă­rile cu o trăsură veche vieneză, cu sania, barca pe lac, iar din această vară cu bicicletele), de a face workshopuri educațio­nale în weekend, de a avea evenimente private (nunți) sau pur și simplu posibilitatea de a fugi de agitația Bucureștiului, fie doar și pentru câteva ore. Spațiul de cazare înseamnă 18 camere duble în ca­sele maramureșene și două în casa tos­cană, pe care ar vrea să o extindă anul acesta cu încă o cameră.

Însă înainte de toate, Grădina Vlahiia a însemnat mica agricultură și creșterea ani­malelor – pomii fructiferi (400 de pomi), grădina de zarzavaturi (două solarii), vița- de-vie și arbuștii (cătina, coacăz) și o mică fermă (porc de Man­galița, găini, oi, cai) au fost prezente în peisaj încă din anii ’90. „Ca la țară, așa am vrut“. Fiindcă în cele două solarii se produc circa 12 tone de legume, a cumpărat o fabrică de procesare din Italia, care a costat 45.000 de euro, astfel că majoritatea produselor care se găsesc în restaurantul din Grădină sunt producție proprie. Iar aerul boem și puternic familial (poze din arhiva proprie, un arbore genealogic, dar și un imens por­­tret al său pictat) se resimte și în con­s­­trucția care astăzi adăpostește – așa cum stă inscripționat pe o tăbliță – un „res­taurant pizzerie cămin cultural“, pe ai cărui pereți stau tablouri semnate Ștefan Câlția, o schiță de Picasso sau distincții și brevete ale înaintașilor săi.

AGROTURISM NEPLANIFICAT. De fapt, pare că tot ceea ce face ar putea sta încă sub titlul „Ambiția de a o lua de la înce­put“ (titlul sub care apărea în primul număr al revistei Capital – 4 decembrie 1992 – povestea lui Cristian Dumitrescu și a asociatei sale de afaceri Ada Chan). „Nimic din ce este aici nu este plănuit“, avertizează el. Și dă rapid un exemplu – cum avea acasă peste o sută de icoane pe care nu știa unde să le mai pună, a făcut la Snagov o copie a mănăstirii dintr-un lemn din Oltenia; pereții sunt albi, iar icoanele, unele datând și de câteva se­co­le, au fost puse imediat în valoare.

La Grădina Vlahiia mai are trei cruci de la Săpânța, iar cel mai vechi obiect din curtea lui Cristian Dumitrescu este o masă masivă din secolul al XVI-lea, pe care a cumpărat-o de la un anticar din Italia și care l-a costat aproximativ 1.500 de euro. A avut și ceva pe care l-ar putea trece în categoria „cele mai scumpe“, însă nu se mai află de multă vreme în Snagov. „Era Maseratiul meu, dar l-am vândut ca să iau un tractor excavator“, glumește Cristian Dumitrescu.

În România, turismul rural pare să fi luat avânt abia după anul 2005, când pensiunile de acest tip s-au apropiat de 1.000 de unități. Cu un total de 1.200-1.300 de uni­tăți în perioada crizei, numărul pensiunilor rurale a crescut din 2016 încoace la peste 2.000 de unități. Prin comparație, Polonia, o țară cu două milioane de ferme rurale, are aproximativ 10.000 de astfel de spații care pot primi și turiști. Cristian Dumitrescu a introdus abia anul trecut Grădina Vlahiia în circuitul turistic și chiar dacă investiția totală este greu de cuantificat, pare să fi mizat pe o carte câștigătoare. De data aceasta, „din prima“.

 


 

FOTO: Laszlo Raduly / NewMoney

← Close