Cum încearcă SUA să gestioneze situația tot mai complicată din Orientul Mijlociu așa încât să evite o posibilă influență a Rusiei și a Chinei în zonă

Iranul, Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite sunt parte a unei trans­for­mări care nu avea cum să treacă ne­ob­servată de Washington. Totuși, este pre­matur să spunem că „Sudul global“ va încerca să respingă poziția Washingto­­nului ca arbitru suprem.

Pare că nu se întâmplă nimic dramatic în Orientul Mijlociu, dar dacă ești atent la dinamica geopolitică rezultată dintr-o cartografiere brută a evoluțiilor din ulti­mele săptămâni, un ochi avizat poate sesiza că regiunea se află de fapt într-un punct de cotitură, comentează publicația israeliană Haaretz. Să le luăm pe rând.

Pe de o parte, au fost rapoartele alarmante conform cărora Statele Unite și Israelul erau îngrijorate că Iranul este tot mai aproape să dețină o capacitate mili­tară nucleară. Apoi au venit informațiile privind noi tentative ale Statelor Unite de a încerca negocierea unui acord nuclear parțial cu Iranul – de tip „mai puțin pentru mai pu­țin“ –, lucru care a provocat furie în Israel.

Pe de alta, avansează împăcarea Arabiei Saudite cu Iranul mediată de China, se îmbunătățesc relațiile dintre Emiratele Arabe Unite (EAU) și Iran, la fel și cele din­tre Iran și Turcia, precum și dintre Iran și Egipt.

Chestiunea mereu de actualitate pri­vind consolidarea relațiilor dintre Arabia Saudită și Israel, ba chiar normalizarea acestora a fost repusă în discuție fără a fi condiționată de un proces po­litic israeliano-palestinian (pe care nimeni nu-l consi­deră viabil în lumina politicii actuale a Israelului). A fost legată însă de o listă de dorințe ale Arabiei Saudite, care variază de la vân­zări consistente de arme din partea Statelor Unite și garanții de securitate până la un reactor nu­clear civil, pe care Riad sugerează că, la o adică, poate să-l cumpere oricum din Rusia.

Ciudata alianță

Secretarul de stat al SUA, Antony Blinken, a vizitat între 6 și 8 iu­nie Arabia Saudită pentru a discuta despre „cooperarea strategică“. EAU se dis­tan­țează vizibil de SUA, în timp ce prim-mi­nistrul Israelului, Benjamin Netanyahu, continuă să fie indezirabil, deocamdată, la Washington și Abu Dhabi.

Pentru a completa parcă tabloul, comandantul forțelor marine ale Iranului, contraamiralul Shahram Irani, a declarat la televiziunea iraniană că țara sa lucrează la formarea unei alianțe navale din care vor face parte Arabia Sau­dită, Emiratele Arabe Unite, Qatar, Bahrain, India și Pakistan.

Fără a da și vreun detaliu. Pe lângă complexitatea intereselor nume­roase, adesea conflictuale, pe care toate aceste țări le au unele față de celelalte, și mai ales față de SUA, momentul ales și anunțul în sine sunt interesant de analizat.

Ca timing, a coincis cu anunțul făcut de EAU potrivit căruia nu mai parti­cipă la ope­rațiunile Forțelor Maritime Combinate (FMC). FMC (care include și SUA) este o forță rapidă de combatere a terorismului și a pirateriei, cu sediul în Bahrain, acolo unde se află staționată și Flota a 5-a a marinei americane, parte a Comandamentului Central al Statelor Unite și responsabilă de Golful Persic, Marea Roșie și o parte din Ocea­nul Indian.

În ceea ce privește noua „alianță“ anunțată în Teheran, comandantul marinei iraniene nu a limitat-o la Golf, ci a ținut să remarce că „aproape toate țările re­giunii Oceanului Indian de Nord au ajuns la înțele­gerea că ar trebui să stea alături de Republica Islamică Iran și să stabilească în mod comun securitatea în baza sinergiilor create astfel“.

Reconfigurarea

Tentația este să unim toate aceste puncte și să considerăm că întreaga succesiune de declarații, acțiuni și orientări politice este expresia unei restruc­turări incipiente a arhitecturii de securitate și diplomatice a regiunii, semnalul cristali­zării unui Orient Mijlo­ciu post-american. Sunt voci care cred că ex­­plicația acestei dinamici este coagularea unui „Sud global“ sfidător, care nu mai este dispus să accepte poziția Washingtonului ca arbitru suprem. Pe mă­sură ce negocieri­le cu puterile de la Teheran și Riad avansează, Casa Albă ar putea avea nevoie, de fapt, de Ierusalim.

Problema este că, în loc de o strategie față de Iran, Netanyahu are doar tactici, re­pro­șează Haaretz. Deocamdată însă, sunt mulți actori, iar interesele nu doar că nu sunt aliniate, dar chiar se și contrazic în multe cazuri. Este clar totuși că regiunea trece printr-un proces de transformare, cu șase actori majori – Statele Unite, Iran, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Israel și China. Există apoi un cerc exterior for­mat din Bahrain, Qatar, Rusia și Turcia. Să-i luăm pe rând pe câțiva dintre cei majori.

Iran

În ultimii doi ani, cu ajutorul Chinei, Rusiei și Arabiei Saudite, Teheranul a reușit să contracareze cumva izolarea impusă de SUA. Acordul nuclear iranian, cu toate im­per­fecțiunile sale, a asigurat un regim strict de inspecție, care i-a limitat programul nuclear. Acum, în cel mai pesimist scenariu, dacă Iranul ar decide să construiască o bombă nucleară, ar avea nevoie de cel pu­țin 12 până la 18 luni.

După decizia irespon­sa­bilă a lui Donald Trump, din mai 2018, de a se retrage din acordul nuclear fără un plan B, Iranul se află acum la câteva săptă­mâni distanță de acumularea suficientă de uraniu îmbogățit și la aproximativ un an sau doi de asamblarea unui focos nuclear.

Din punct de vedere diplomatic, războiul din Ucraina și percepția că relațiile cu Sta­tele Unite sunt de fapt un joc de sumă zero au determinat China să se implice în regiune. Într-un an, China a semnat un „parte­ne­riat strategic“ cu Iranul și a mediat o apro­piere între Iran și Arabia Saudită. Iar relațiile extinse cu Rusia și în Golful Persic îi permit să-și continue acțiunile subversive în regiune.

Apropierea de saudiți – o amba­sadă iraniană s-a deschis recent la Riad – transmite mesajul că nu mai există o coa­liție sun­nită împotriva Teheranului. Iranul încă este izolat în Occident, dar statutul său de paria în regiune a fost considerabil ameliorat de către Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite, chiar și de China.

Arabia Saudită

Mohammed bin Salman (MBS) rămâne ostracizat în Washington de la comandarea asasinării jurnalistului Jamal Khashoggi, în 2018. Când prințul moștenitor l-a umilit pe Joe Biden prin refuzul de a crește producția de petrol (și s-a angajat re­cent să reducă din nou producția), mulți au crezut că alianța deja fragilă dintre SUA și Arabia Saudită, care există din 1945, va mai primi o lovitură. Era de așteptat ca Wa­shing­tonul să-și revizuiască relațiile cu un aliat care se dovedește lipsit de recunoș­tință și nicidecum de încredere.

Greșit! Statele Unite și-au mușcat buzele și au acceptat o realitate – atunci când te re­tragi din Orientul Mijlociu, puterile din regiune își vor recalibra politica. În plus, ame­ricanii au înțeles că MBS creează o politică externă semiautonomă și ar fi mai bine să fie implicat, nu îndepărtat. Motiv pentru care, înaintea vizitei lui Blinken în Arabia Saudită, americanii au ținut să sublinieze că „se concentrează pe viitor și ca re­lația cu Arabia Saudită să rămână un important parteneriat strategic pentru SUA“.

Emiratele Arabe Unite

În pofida anun­țului că nu mai participă la operațiunile For­țelor Maritime Combinate, EAU rămân mem­bre ale grupului format din 38 de națiuni. Frustrările Emiratelor cu privire la treptata retragere a Statelor Unite din regiune da­tează cam din 2011.

În ultimul an, Statele Unite au încercat să îi împace pe emiratezi. Președintele Biden, vicepreședinta Kamala Harris și secretarul de stat Blinken s-au întâlnit cu președin­tele EAU, Mohammed bin Zayed, dar teme­rile Emiratelor cu privire la garanțiile de se­curitate ale Americii persistă. EAU, la fel ca Arabia Saudită, își extind relațiile cu „Sudul global“ – India, Brazilia și Africa de Sud –, dar își dau seama că niciuna dintre aceste țări (și nici China) nu poate înlocui eficient Statele Unite, susținând ideea că totul este mai degrabă un proces de negociere decât o schimbare tectonică.

În ultima decadă, Statele Unite și-au reconsiderat politica externă și s-au înde­păr­tat treptat, dar clar, de Orientul Mijlociu, în­dreptându-se spre regiunea indo-pacifică și China. Cu toate acestea, nu pu­tem spune că și-au făcut exitul din regiune. Dinamica re­centă expusă mai sus reflectă incertitudine și o anumită confuzie pentru o regiune obiș­nuită cu dominația ameri­cană, chiar dacă americanii nu mai sunt omniprezenți.

Totuși, accentul Adminis­trației Biden pe coaliții poate determina Statele Unite să încerce să-și re­staureze temporar prezența în regiune. Statele Unite nu doresc să vadă că Orientul Mijlociu, o regiune cu mari pro­bleme, privește către Beijing.

Evoluții

Prințul moștenitor saudit, MBS, face mutări pentru a atrage atenția Casei Albe ‒ poate fi expresia unei noi politici sau doar o jonglerie pentru a părea inabordabil.

• CONTEXTUL. Arabia Saudită face mutări tot mai clare pentru a deveni un actor regio­nal și inter­național major într-o lume în care pute­rea este tot mai difuză, iar SUA își aleg bătă­liile mult mai precaut. Statele Unite caută to­tuși să se asigure că Arabia Saudită păs­trează sufi­cientă distanță față de China și Rusia.
• VIZITA. Secretarul de stat Antony Blin­ken a mers trei zile în Arabia Saudită în încerca­rea de a detensiona relațiile cu regatul, după ce Administrația Biden a dat semne de ră­ceală față de aliatul său din Orientul Mijlociu. A dis­cutat cu oficialii saudiți despre coope­rare în dosare precum Iran, Sudan, Statul Islamic, infrastructură regională, energie curată, cât și în vederea unei potențiale normalizări a rela­țiilor dintre Arabia Saudită și Israel.
• IRAN ȘI CHINA. În același timp cu vizita diplomatului american, Iranul, stat rival al Arabiei Saudite, și-a redeschis ambasada în Riad, grație medierii făcute de China în luna martie a acestui an. De altfel, Ministerul Investițiilor din Arabia Saudită a anunțat că va organiza cu­rând o întâlnire între oameni de afaceri arabi și chinezi. China este cel mai mare partener comercial al regatului saudit.

Acest articol a apărut în numărul 166 al revistei NewMoney

FOTO: Getty