Cum încearcă Statele Unite și Rusia să-și protejeze propriile economii și ce compromisuri sunt dispuse să facă

Când a fost scrisă Carta Organizației Mondiale a Comerțului (OMC) în 1947, un delegat olandez a atras atenția asupra clauzei securității esențiale care ar putea fi folosită ca pretext pentru partizanii protecționismului. Se în­tâmplă acum, cu Rusia și Statele Unite ale Americii în prim-plan.

Acest articol a apărut în numărul 44 (9 – 22 iulie) al revistei NewMoney

La recentul summit G7 din Quebec și de­parte de camerele de luat vederi, premierul canadian, Justin Trudeau, se tot gân­dea cum să îi explice președintelui american, Donald Trump, că schimburile comerciale dintre cele două țări nu au cum să fie o amenințare la… securita­tea națională a SUA. A găsit rapid un ar­gument – baza aeriană de la Bagotville. „De ce e Bagotville acolo unde e? Pentru a proteja topitoriile de aluminiu cu care erau construite avioanele ameri­cane în Al Doilea Război Mondial“. Ce a urmat am văzut cu toții, mesaj fără efect. Trump a rămas în paradigma cu care ne-a obișnuit deja – aceea de a fi mai prietenos cu inamicii Americii de­cât cu aliații ei tradiționali.

O posibilă explicație a acestui comportament ține de viziunea lui despre lume: pentru el, libertatea de acțiune se subordonează securității naționale. În plus, pare să-l energizeze interacțiunea cu lideri istorici precum Kim Jong Un, Xi Jinping sau Vladimir Putin. Nu este deloc încântat să facă zilnic efortul de a menține alianțele. Se simte captiv în păienjenișul relațiilor tradiționale cu țări precum Canada, Mexic, Germania, Franța sau Marea Britanie.

PRECEDENTUL. Cel mai bun exemplu că nu îi plac încurcăturile este poziția SUA față de un litigiu comercial între Ucraina și Rusia care se derulează extrem de lent via Organizația Mondială a Comerțului (OMC). Rusia invocă propria „securitate esențială“ pentru a susține că OMC nu are nicio calitate să intervină împotriva sa. Canada și UE, printre alții, susțin însă că securitatea esențială nu ar trebui să fie un cec în alb pentru Rusia care să-i permită să se poarte cum vrea împotriva Ucrainei.

Un singur stat s-a plasat alături de Rusia în această speță și acela este, ați ghicit, Ame­rica. Pentru a pune presiune pe Ucra­i­na, Rusia nu permite transportul de bu­nuri ucrainene către Kazahstan, Kârgâzstan și către alte țări via teritoriul rusesc, ci le re­rutează obligatoriu prin Belarus. Ucraina acuză că această măsură plus alte res­tricții generează întârzieri sau chiar sus­pendă de-a binelea anumite schimburi comerciale sau încalcă prevederi ale OMC care garantează libera circulație a bunurilor.

Avocații Rusiei invocă și ei anumite pre­vederi ale OMC care îi permit unei țări „orice acțiune pe care o consideră nece­sară pentru a-și proteja interesele ce țin de securitatea sa esențială“. Carta OMC enu­meră trei tipuri de acțiuni care se în­ca­drează în această situație excepțio­nală, iar cea pe care Rusia se bazează în litigiul cu Ucraina se referă la „orice acți­une lua­tă pe timp de război sau în orice si­tu­ație de urgență care privește relațiile interna­ționale“.

Este ridicol desigur ca cineva să spună că „securitatea esențială“ a Rusiei este amenințată în vreun fel de tranzitul unor bunuri precum extract de malț, covoare sau turbine cu abur din Ucraina spre Kazahstan. Doar că Rusia invocă din nou  Carta OMC și susține că Organizația nu are niciun drept să conteste o decizie deja luată.

Care este problema acestei situații create? Dacă Rusia va avea câștig de cauză (decizia este așteptată la finalul anului sau în 2019), OMC ar putea deveni complet irelevantă. Țările vor putea să treacă la orice formă de protecționism invocând această clauză a securității esențiale care nu poate fi atacată.

Într-un dosar, Canada a susținut că o țară nu poate invoca securitatea esențială și apoi pur și simplu să își vadă de ale ei, cum vrea să facă Rusia. O lipsă completă de fundamentare face ca invocarea artico­lu­lui XXI din Carta OMC să fie nejustificată.

Pe de altă parte, avocații americani spun că pledoaria Rusiei este de netăgă­duit. O dispută care implică securitatea esențială este o chestiune fundamental politică, prin urmare dincolo de autoritatea și competența OMC de a evalua această speță, spun aceștia, nimic din textul Articolului XXI nu solicită vreo ela­borare suplimentară din partea statului membru în cauză.

MIZA PENTRU SUA. Întrebarea este de ce SUA ar ține partea Rusiei în această chestiune? Evident pentru că și SUA, asemenea Rusiei, vor aceeași libertate față de regulile comerciale pe care le consideră uneori deranjante. Cum era de așteptat, SUA au invocat securitatea esențială pentru a se apăra în fața acuzațiilor venite din partea partenerilor lor comerciali în momentul impunerii de noi tarife la importurile de aluminiu și oțel. Șansele de a câștiga sunt uriașe în momentul în care Rusia ar avea câștig de cauză în speța amintită.

Ce este urât la această confruntare între aliați este că afectează tocmai preocuparea legitimă a Administrației americane față de riscurile la adresa securității SUA ridicate de noile tehnologii și rivalii geopolitici. În cadrul unei mărturii depuse anul trecut în fața unei comisii senatoriale americane, Daniel Coats, directorul Serviciului Național de Informații al SUA, a­flat sub directa coordonare a președin­telui Trump, a afirmat că Rusia reprezintă cea mai mare amenințare cibernetică la adresa structurilor americane guvernamentale, comerciale, militare, diplomatice și care țin de infrastructura critică“. Prin spionaj cibernetic activ, China va continua să vizeze guvernul SUA, companiile americane și pe aliații SUA deopotrivă, a mai spus Coats. Terorismul, noile arme nucleare, războiul spațial și crima orga­ni­zată transnațională sunt alte provocări care amenință nu doar SUA, ci inclusiv statele în curs de dezvoltare (mai expuse decât cele dezvoltate).

PRO ȘI CONTRA. În plus, când vrei să combați riscuri de securitate națională e bine totuși să-ți alegi corect țintele. Adică are sens să stai cu ochii ațintiți pe China care caută să pună mâna pe tehnologii americane avansate pe care să le folo­sească ulterior în scop militar. Dar a impune tarife comerciale pe anumite materii prime partenerilor tăi de încredere nu mai e o afacere. Până și mi­nis­trul american al Apărării, James Mattis, remarca într-un document din februarie că practicile comerciale incorecte nu afec­­tează capacitatea Pentagonului de a procura aluminiul și oțelul de care are nevoie și a pledat împotriva tarifelor nedi­fe­rențiate „care ar avea un impact negativ asupra aliaților noștri cheie“.

Cei care susțin protejarea producă­to­rilor americani de aluminiu și oțel atrag atenția asupra unui scenariu – dacă ar izbucni Al Treilea Război Mondial în care navele și avioanele americane ar fi distruse, altele noi nu ar mai putea fi construite. Motivul? Oțelul necesar importat din Europa, Japonia sau Coreea de Sud nu ar mai putea ajunge pentru că rutele de transport ar fi blocate de inamici. Chiar și așa, SUA însă ar putea avea acces la aluminiu și oțel din Canada sau Mexic. În orice variantă, este greu de susținut că securitatea națională a SUA depinde de niște tarife. Chiar și președintele Alianței pentru producția americană, Scott Paul, spune că Administrația a făcut niște pași greșiți și că încheierea rapidă a unor înțelegeri alternative cu Mexic și Canada ar fi decizia potrivită.

Doar că nu este ușor să-i convingi pe unii radicali de la Casa Albă, cum este Peter Navarro, directorul Consiliului Națio­nal pentru Comerț. Pentru el, securitatea națională a devenit sintagma care câștigă în fața oricărui argument. Ceea ce este dezechilibrat.

Iar în teoria jocului, comerțul global este un sistem cu multiple echilibre. Un sistem echilibrat face ca atunci când ba­rie­rele comerciale sunt scăzute, toată lu­mea beneficiază de prețuri mici și de diversitate. Cei care rămân șomeri din cauza importurilor vor fi sprijiniți cu o parte din câștigurile obținute din comer­țul liber. Într-un sistem dezechilibrat, ba­rie­rele tarifare ajung atât de mari încât fiecare țară devine un fel de Robinson Crusoe – produce tot ce are nevoie, dar ineficient și cu costuri mari.

După dezastrul reuniunii G7 de la Charlevoix, experții se întreabă cât de rău poate fi. Simon Lester, director asociat al Institutului Cato, nu exclude ca întreg sistemul să se dezintegreze, chiar dacă acum pare destul de puțin probabil și asta pentru că nu este în interesul ni­mă­nui. „Chiar dacă ai fi Peter Navarro și ai crede că impunerea de tarife dă roade, vei admite la un moment dat că nu sunt aplicabile în orice industrie“, mai spune Lester.

Șapte minus unu

Prin decizia legată de tarife, președintele american poate afecta pe termen lung ordinea internațională pe care se bazează azi prosperitatea comună.

• PROTECȚIONISM. Reuniunea G7 de la Quebec a fost etichetată la unison drept un eșec după ce președintele Trump a denunțat comunicatul comun în care șefii de stat cădeau de acord asupra necesității „unui comerț liber, corect și reciproc avantajos“.
• PARTIZANII. Consilierul economic Larry Kudlow l-a acuzat pe premierul Canadei că a înjunghiat America pe la spate, iar consilierul comercial Peter Navarro a sugerat că „există un loc în Iad pentru orice lider străin de rea-credință față de președintele său“.

Articol preluat din BloombergBusinessweek

de Peter Coy; adaptare de Mimi Noel

FOTO: Guliver / Getty Images