Cum încearcă premierul polonez Donald Tusk să reinstituie statul de drept după guvernarea partidului național-populist Lege și Justiție

Premierul Poloniei, Donald Tusk, are un mandat dificil, în plin avânt al naționa­lis­mului și populismului la nivel european – să restaureze statul de drept. Are nevoie de răbdare și de curaj. Încurajator poate fi succesul antipopulist obținut pas cu pas de omologul său grec, Kyriakos Mit­so­takis, din 2019 încoace.

Când partidele populiste câștigă puterea, primul pas pe care caută să-l facă este să captureze instituțiile. Își numesc oameni în instanțe, în aparatul administrativ, în companiile publice și în mass-media, pentru a controla deciziile, discursurile publice și a se menține la putere. Pe fondul ascensiunii populismului, este tot mai important să fie găsite modalitățile prin care acest fel de con­trol poate fi înlăturat. Un studiu de caz în acest sens este Polonia și arată cât de greu este, scrie revista The Economist.

Lupte bizantine

Guvernul populist-na­țio­nalist al Poloniei, condus de partidul Lege și Justiție (PiS), a fost înlăturat de la putere de către alegători în octombrie anul trecut și înlocuit de o coaliție centristă con­dusă de Donald Tusk, fostul președinte al Consiliului European. De-a lungul ultimilor ani, PiS și-a subordonat justiția și presa. Acum, Tusk se confruntă cu infernala sar­cină de a restaura statul de drept. Și trebuie să facă asta fără a încălca tocmai legea pe care vrea să o protejeze.

Noul său ministru al Justiției, Adam Bodnar, are de făcut rapid câteva schimbări – în primul rând, să le redea judecătorilor controlul asupra organismului care numește judecătorii. De asemenea, l-a concediat deja pe procurorul general și nu a ținut cont de ce­rerea unei instanțe controlate de PiS de a-l reinstala în funcție. Pentru asta a apelat la o tehnicalitate – o mutare agresivă, poate, dar în limitele legii. Și este posibil să tot asistăm în următorii ani la astfel de lupte legitime, dar bizantine, privind procedurile și numirile în sistemul de justiție polonez, comentează The Economist.

În ceea ce privește mass-media de stat, pentru a restaura imparțialitatea acestor canale, Tusk a concediat managementul, apelând la dreptul comercial, ceea ce e co­rect, pentru că statul este proprietarul acestor afaceri media. Cu toate acestea, guvernul polonez a ignorat prevederi consti­tu­ționale menite să asigure independența mass-mediei de stat. Guvernul bagă în li­chidare firmele media pentru a le restructura, dar nu explică ce planuri are mai departe. Acum, emisiunile de știri de la radi­oul public și de la televiziunea de stat sunt „mai neutre“ decât în trecut, dar guvernul nu s-a angajat explicit că asupra lor nu se vor mai exercita influențe politice.

De ce este important să urmărim Polonia? Mai sunt țări, vecine chiar, precum Un­garia, care în anii următori s-ar putea lovi de dilema poloneză de azi. Atunci când se are în vedere o detoxifiere a mass-mediei de politic, lucrurile trebuie să fie clare și este nevoie de un dublu test – orice schimbare trebuie să fie în conformitate cu legea și, în al doilea rând, rezultatul schimbării trebuie să fie o dispersare a puterii, nu o concentrare a ei.

Pentru a face lucrurile așa cum trebuie, poate ar fi bine ca guvernul lui Tusk să fie de acord cu o monitorizare din partea Uniunii Europene, ceea ce nu va face decât să reafirme soliditatea reformelor pe care le inițiază fostul președinte al Consiliului European.

Lecția poloneză…

Lupta Poloniei va dura. Mulți liberali îl consideră pe preșe­din­tele polonez, Andrzej Duda, care teoretic ar trebui să fie independent, drept un slugoi al PiS care-și va folosi prerogativa de veto pentru a încerca să blocheze reformele.

Ce ar trebui să facă Tusk? Nu să caute să oco­lească legea, ci să convingă electoratul să aleagă un alt președinte la alegerile de anul viitor. Atunci când vrei să reinstitui statul de drept în cazul instituțiilor de stat, guver­nele liberale trebuie să respecte legea. Altfel, populiștii vor fi cei care câștigă în realitate, chiar dacă nu și la urne.

…și cea a Greciei

Istoria zbuciumată a politicii grecești începând cu 1945 reamin­tește că acolo unde există un vid apar pro­bleme. Și elocvent este deceniul care a urmat crizei financiare globale izbucnite în 2007, când țara a fost absorbită încet, dar inexorabil, de promisiunile goale ale populismului. La această perioadă a făcut refe­rire într-un articol de opinie consistent, sem­nat în paginile revistei The Economist, chiar premierul grec, Kyriakos Mitsotakis. Vara trecută, populiștii au mai încasat o lo­vitură, când partidul lui Mitsotakis a câș­ti­gat un al doilea mandat.

Nu există o rețetă unică pentru a descu­raja ascensiunea populismului, dar există niște teme adânci de care trebuie să se țină cont, spune liderul grec. Și începe cu nemul­­țu­mirile oamenilor. Establishmentul liberal european este incapabil sau nu vrea să accepte că nemulțumirile care alimentează revolta populistă – de la globalizare la creșterea costului vieții – sunt reale. Este o abor­dare dihotomică în termeni de „ei și noi“, iar răspunsul sec al liderilor este „noi știm cel mai bine“. O astfel de autosuficiență este catastrofală – politicienii rămân orbi în fața durerii oamenilor și asta îi îndepărtează pe alegători.

În 2015, Grecia conducea plutonul popu­liș­tilor, aducând la putere o coaliție hibridă a extremelor, atât de stânga, cât și de dreapta. Ce au făcut patru ani? Au demonstrat că po­puliștii promit marea cu sarea, dar în cele din urmă promisiunile lor sunt seducătoare, însă complet goale și irealizabile.

Cum pot fi combătuți? Livrând politici efi­ciente. Pentru asta este nevoie să fii pregătit să te adaptezi rapid în fața evenimentelor globale – să rămâi fiscal responsabil, să fii ferm în privința migrației și a securității, to­tul, dublat de o politică externă puternică. Iar pe plan intern, trebuie să rămâi social-li­beral, recomandă din experiența proprie Mitsotakis. Rezultatul? Una dintre cele mai ridicate rate de creștere din zona Euro, o ra­pidă reducere a datoriei și o Grecie care și-a recâștigat încrederea piețelor și a investitorilor străini.

Sinceritate și claritate

Victoria clară a lui Mitsotakis din iunie anul trecut a dovedit că este o abordare care funcțio­nează. A demonstrat că poate fi limitat spa­țiul de manevră al populiștilor și că politica poate fi făcută diferit. La sfârșitul zilei, cel mai puternic zid împotriva populismului este să-ți asculți electoratul și să livrezi. Nu poți combate populismul dacă economia nu crește (și trebuie să crească echitabil), dacă nu generează venituri suplimentare ne­cesare pentru a susține reforma sistemului de sănătate și o educație publică mai bună. Și toate acestea trebuie să fie dublate de o aliniere la o Europă progresistă și cen­tristă.

Pentru a putea livra la acest nivel, cheia este sinceritatea. Când se fac greșeli, trebuie recunoscute. La fel, este necesară cla­ritatea. Trebuie să le explici oamenilor de ce e important un rating bun de țară – nu ca să mulțumești piețele, ci înseamnă costuri mai mici de creditare atunci când vrei să-ți iei o casă, de exemplu. Esența este că politica, locală sau cen­trală, trebuie să ră­mână legată de individ, de familie și de bu­năstarea fiecărei gospo­dării. Când faci po­li­tică cu această con­vingere, încrederea este restabilită și populismul nu are nicio șansă, încheie premierul grec.

Abordări

Întrebarea de un milion de dolari pe care și-o pune toată lumea, dar puțini răspund, este: cum putem învinge populismul?

• UNGARIA. ­­În primul rând, populiștii nu trebuie lăsați să facă agenda. Cuvintele-cheie sunt onestitate, cooperare și egalitate. Și este nevoie de o strategie comună transpartinică. Orice divizare îi avantajează. Cazul Ungariei este dureros de clar, unde alegătorii liberal-de­mocrați sunt împărțiți între trei tabere care de ani în șir nu reușesc să înfrângă partidul de guvernare, Fidesz, condus de Viktor Orbán.
• CAPCANA. ­­În multe țări, populiștii sunt în opoziție. Când campania libera­lilor se cen­trează pe ei, sunt aduși în lumina reflectoarelor și astfel pot ajunge să seteze agenda politică.

Acest articol a apărut în numărul 182 al revistei NewMoney

FOTO: Getty