Ce riscuri politico-miliatre presupune escaladarea conflictului dintre Israel și gruparea Hamas

Chiar dacă israelienii știu istoric că nu pot lua securi­tatea lor ca fiind ceva garantat, nimic din istoria de 75 de ani a țării nu i-ar fi putut pregăti pentru tragedia din 7 octombrie. Atrocitățile comise de organi­zația Hamas și reacția așteptată a Israelului vor schimba ambele părți pentru totdeauna.

Pentru israelieni, 7 octombrie va rămâne o zi fără pre­cedent. Au fost uciși aproape 1.400 de oameni într-o țară cu 10 milioane de locuitori. Bilanțul depășește nu­mă­rul israelienilor uciși în toate violențele dintre israelieni și palestinieni din ultimii 20 de ani.

Eșecul serviciilor de informații israeliene de a anti­cipa atacul poate fi comparat cu începutul Războiului de Yom Kippur din 1973, când Egiptul și Siria au lansat atacuri-surpriză simultane în ziua celei mai importante sărbători a iudaismului, comentează revista britanică The Economist într-unul dintre articolele sale dedicate războiului din Israel. Comparația se oprește însă aici. În 1973, armatele invadatoare doreau să ocupe teritorii, nu să masacreze civili, astfel că cei 2.656 de israelieni care au murit în timpul războiului de trei săptămâni erau toți soldați.

Complet diferit, doar aproximativ 13% dintre persoa­nele ucise de Hamas în prima săptămână a atacului erau militari activi. Majoritatea victimelor au fost îm­pușcate de către atacatorii Hamas care au traversat granița și au ajuns până în Ofakim, un oraș situat la aproximativ 25 de kilometri în interiorul Israelului. Dar cel mai sân­ge­ros atac a avut loc la un festival de muzică desfășurat în deșert, în apropiere de Reim (un kibbutz situat la apro­ximativ cinci kilometri de graniță), unde cel puțin 260 de persoane au fost ucise.

Simultan, Hamas a lansat un val de atacuri cu mortiere și rachete asupra unei zone mai mari a Israelului. Astfel, între 7 și 9 octombrie, au fost lansate aproximativ 4.500 de proiectile explozive – cam câte au fost lan­sate în timpul confruntării de două luni din 2014.

Amploarea

Asaltul depășește toate celelalte masacre comise împotriva civililor israelieni – cea mai sângeroasă atrocitate săvârșită de arabi în timpul răz­bo­­iului de independență al Israelului – masacrul de la Kfar Etzion, din mai 1948, soldat cu moartea a 127 de israelieni. Depășește și detonarea unei bombe la o cină de Paște într-un hotel din orașul Netanya în 2002, care a ucis 30 de oameni. Bilanțul israelienilor uciși pe 7 octombrie a depășit deja numărul celor uciși în timpul celei de-a doua Intifade, care a durat între 2000 și 2005. Raportat procentual la populația totală a Israelului, bilanțul echivalează cu 12 atacuri de la 11 septembrie 2001 din SUA. Este o rată a mortalității depășită doar de războaie pe scară largă, de genocide sau de dezastre naturale.

Însă cea mai cutremurătoare comparație istorică datează chiar dinaintea înființării Israelului. Chiar dacă nu toate victimele ucise de Hamas erau israelieni și nu toți israelienii uciși erau evrei, putem spune că, etnic vorbind, de la Holocaust nu au mai fost uciși atât de mulți evrei într-o singură zi.

Masacrul

În primele ore a fost haos. Locuitorii din sudul Israelului, aproape de granița cu Gaza, s-au trezit în zgomotul rachetelor și mortierelor, au fugit către adăposturi – o rutină sumbră în această parte a țării, dar o rutină. Apoi, câteva minute mai târziu, au început să audă focuri de armă tot mai aproape și strigăte în arabă. Nu mai era deloc parte din rutină. Cum nu erau nici scenele de neimaginat din afara caselor lor. Fragmente din ce se petrecea au început să apară pe re­țelele sociale – teroriști Hamas aflați pe platforma unei camionete de unde trăgeau în trecători, un morman de cadavre într-o stație de autobuz, un atac la o secție de poliție. Dimineața a trecut, ajutorul nu a sosit. Din camerele de siguranță, israelienii disperați sunau la emisi­uni de știri și întrebau în șoaptă unde este armata lor.

Numărul victimelor continua să crească. La zile distanță, autoritățile încă numără cadavrele. În Be’eri, un mic kibbutz de aproximativ 1.000 de locuitori, te­roriștii au mers din casă în casă și au ucis aproximativ 10% din populație. Un număr și mai mare au ucis în Kfar Azza, la opt kilometri spre nord.

Până pe 7 octombrie, israelienii au crezut că Hamas, grupul islamist palestinian care controlează Gaza, este o amenințare gestionabilă. Totuși, organizația a comis cel mai sângeros atac terorist din istoria Israelului. Cea mai puternică armată din Orientul Mijlociu a pierdut con­trolul asupra propriilor orașe și a avut nevoie de zile pentru a-l recâștiga.

Escaladare regională

Consecințele zilei de 7 oc­tombrie vor fi mult mai ample. Masacrul va remo­dela nu doar abordarea Israelului față de palestinieni, ci și politica sa internă.

Armata a mobilizat 360.000 de rezerviști și zile întregi a mutat tancuri și alte echipamente la granița cu Gaza. Yoav Gallant, ministrul apărării, a promis un asediu total al Gazei – „fără electricitate, fără mâncare, fără apă, fără combustibil, totul este închis“. La 11 octom­brie, singura centrală electrică din Gaza a rămas fără combustibil și s-a oprit. Erez, unicul punct de trecere la granița dintre Israel și Gaza, este închis pe termen nelimitat. Israelul le-a spus civililor din Gaza să plece prin punctul de trecere Rafah, de la granița cu Egiptul, dar l-a bombardat repetat. Egiptul a închis frontiera. Dacă era dificil pentru palestinieni să părăsească Gaza chiar și în timp de pace, acum este imposibil.

Dincolo de confruntarea din Gaza, armata israeliană trebuie să fie cu ochii și pe granița sa de nord. Pe 8 octombrie, Hezbollah, organizația șiită și partid politic din Liban, a bombardat fermele Shebaa. O zi mai târziu, armata israeliană a ucis un grup de luptători care au trecut granița din Liban. Apoi, trei militanți Hezbollah au fost uciși în bombardamentele Israelului. Cetățenii libanezi s-au grăbit să facă provizii de alimente și combustibil, iar Israelul a evacuat localități întregi de lângă granița de nord. Niciuna dintre părți nu dorește război, numai că escaladarea nu are legătură mereu cu logica.

Trecutul

Trupele israeliene au ocupat Gaza din 1967 până în 2005, când s-au retras, forțând plecarea a aproximativ 8.000 de coloniști evrei. Cea mai recentă intrare a Israelului în Gaza datează din 2014. A avut ca scop distrugerea tunelurilor săpate de Hamas chiar și sub gardul de frontieră pentru a se putea infiltra în Israel.

Forțele israeliene nu au pătruns foarte adânc în teritoriu, care are doar aproximativ 10 kilometri lățime și 40 de kilometri lungime, dar este locuit de două mili­oane de oameni. Cu toate acestea, operațiunea aceea a arătat cum pot fi sortite eșecurilor asalturile terestre. O unitate Hamas a atacat o patrulă israeliană lângă Rafah și a capturat un ofițer. Israelul a bombardat Rafah timp de zile, ucigând zeci de palestinieni, doar că ofițerul israelian nu a mai fost recuperat, fiind declarat ulterior mort. Israelienii au numit incidentul „Vinerea neagră“.

Invazie sau ocupație?

Cea mai mare provocare pen­tru Israel va fi războiul urban într-un teritoriu cu cea mai mare densitate a populației, ceea ce le oferă te­roriștilor Hamas multe locuri în care să se ascundă și civililor puține locuri de refugiu.

Israelul urma să desfășoare două divizii blindate și o divizie ușoară aeriană, fiecare dintre ele cu câte cinci brigăzi. Dacă va fi o invazie la scară mare, una sau două brigăzi blindate cu tancuri ar urma să încerce să taie te­ritoriul Fâșiei Gaza în două, împingând rezistența Hamas spre vest, în punctul său cel mai îngust (șase kilometri lă­țime), undeva lângă Deir al-Balah. Alte două sau trei uni­tăți de mărimea unei brigăzi (câteva mii de oameni fiecare) se vor concentra pe partea de nord, inclusiv în jurul orașului Gaza. Celelalte forțe israeliene vor acoperi zona Khan Yunis și Rafah în sud.

Hamas susține că are mai multe sute de kilometri de tunele în Gaza. Găsirea intrărilor și plasarea de explozibili va fi o prioritate.

Nu era exclus nici scenariul unei ofensive limitate, mai precaute. Gruparea teroristă se gândește că Israelul nu va avea stomac pentru pierderile masive în rândul civililor pe care le-ar implica o invazie terestră. „Știm că sunt lași, știm că nu pot lupta pe teren“, a de­clarat Moussa Abu Marzouk, oficial al grupării Hamas stabilit în Qatar.

Mai mult, Hamas mizează și pe cei peste 200 de ostatici israelieni și străini în Gaza – speră să-i schimbe pentru mulți, dacă nu pentru toți cei 5.200 de palestinieni ținuți în închisorile israeliene. A ame­nințat și că va ucide un ostatic de fiecare dată când Israelul bombardează case civile din Gaza „fără avertisment prealabil“.

Însă mulți israelieni care își înmormântează încă persoanele dragi spun că nu sunt dispuși să negocieze cu teroriștii care le-au ucis.

Greșelile

Tragedia din 7 octombrie obligă Israelul să-și reexamineze abordarea față de Fâșia Gaza, în special aceea că regiunea poate fi lăsată în voia ei. După ce Hamas a preluat controlul în 2007 de la Autoritatea Palestiniană (AP), oficialii israelieni au crezut că Hamas a devenit mai pragmatică. „Mai presus de toate, Hamas vrea să-și mențină controlul asupra Fâșiei Gaza“, spunea un ofițer de armată anul trecut. „Pentru asta, trebuie să îmbunătățească economia.“ Dacă Israelul ar permite guvernelor arabe să susțină serviciile sociale de bază în Gaza și ar elibera mai multe permise pentru ca palestinienii din Gaza să lucreze în Israel, teritoriul ar rămâne liniștit, considerau unii oficiali israelieni.

O perspectivă care s-a dovedit complet greșită, iată. Mai mult, serviciile de securitate ale Israelului au eșuat în a observa că un atac de amploare era pregătit să fie de­clanșat. Fiecare apel telefonic în Gaza este redirec­țio­­nat prin rețelele israeliene, ceea ce simplifică supravegherea. Dronele zboară frecvent peste fâșia de teritoriu. Israelul are, de asemenea, o vastă rețea de informatori în teritoriu. Toate acestea, degeaba, din moment ce 7 oc­tombrie a fost posibil.

În parte, slăbiciunea a venit din convingerea că Hamas și-a pierdut interesul pentru conflicte de am­ploare. Totul a fost atât de bine ținut secret, că și unii lideri Hamas par surprinși – Dbu Marzouk spune că el și alți lideri de rang înalt din Qatar nu au fost informați despre atac în avans. Din 2017, de când Yahya Sinwar a devenit liderul Hamas în Gaza, un nucleu de radicali stabiliți majoritatea în Gaza și-a consolidat puterea.

A doua eroare a ținut de politica „dezbină și cuce­rește“, îmbrățișată de Beniamin „Bibi“ Netanyahu, premier timp de 12 ani în ultimii 14 ani. Netanyahu a cău­tat să submineze Autoritatea Palestiniană, care admi­nis­trează anumite părți din Cisiordania. A refuzat să reia negocierile de pace după ce au eșuat în 2014. A blocat transferurile de venituri fiscale pe care Israel le colectează în numele Autorității Palestiniene. În același timp, a tratat Hamas drept o putere legitimă în Gaza. În 2011, de exemplu, a aprobat un schimb de 1.027 de pri­zonieri palestinieni pentru Gilad Shalit, un soldat israelian capturat de militanți în 2006. Schimbul a crescut, firește, statutul organizației Hamas în rândul palestinienilor.

Pentru Netanyahu, logica era clară – Autoritatea Pa­lestiniană se angaja să negocieze soluția celor două state, numai că asta este inacceptabil pentru susțină­torii de dreapta ai lui Bibi. Premierul israelian a crezut că politica de subminare a Autorității Palestiniene și de consolidare a rivalei acesteia din Gaza, Hamas, îl ajută să susțină că Israelul, iată, nu are un „partener pentru pace“. Numai că palestinienii au înțeles altceva din abordarea lui Bibi – că singura modalitate de a obține concesii de la Israel este prin forță.

Capcana vidului

Acestea fiind spuse și comise, un lucru e clar – Hamas a mers mult prea departe. Unii observatori cred că nici cei din Hamas nu se așteptau ca asaltul să fie atât de reușit și că nici gruparea nu știe cum să procedeze în continuare. Poate că spera doar să sperie Israelul și să-l împingă spre concesii, dar, în schimb, l-a înfuriat și l-a angajat într-un război care se anunță devastator. Armata israeliană a spus răspicat, pe 10 octombrie – scopul ofensivei din Gaza va fi „elimi­narea“ organizației Hamas. „Scopul militar final este să distrugă capacitatea organizației Hamas, indiferent cât durează“, au spus lideri militari israelieni. Ușor de spus, dificil de făcut, după cum au aflat americanii în timpul lungului război din Afganistan sau chiar israelienii în cei 18 ani de ocupație în sudul Libanului.

Chiar dacă Israelul va reuși să distrugă Hamas, nimeni nu știe cine va umple vidul lăsat. Autoritatea Pa­les­tiniană este prea slabă pentru a se impune în Gaza (nici în Cisiordania nu reușește prea bine, părți din te­ri­toriu căzând în anarhie). De altfel, mai mulți palestinieni și majoritatea celor din Gaza doresc să o dizolve. Mahmoud Abbas, în vârstă de 87 de ani, nu a mai pus piciorul în Gaza de aproape 20 de ani.

S-a discutat marginal despre o eventuală trimitere a unor trupe de menținere a păcii arabe pentru a securiza Fâșia Gaza, dar puține regimuri arabe ar dori să se implice. Egiptul a ocupat Gaza din 1949 până în 1967 și ambele părți au amintiri amare din acea perioadă. Statele din Golful Persic, precum Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite, nu-și doresc să-și asume controlul a două milioane de palestinieni. Și nici majoritatea israelienilor nu doresc ca țara lor să reocupe Gaza.

Cu toate acestea, să invadezi și apoi să pleci nu schimbă statu-quoul. Cel mai probabil, liderii Hamas și o mare parte a luptătorilor organizației vor ieși din bun­că­rele lor și vor recăpăta controlul asupra Fâșiei Gaza imediat ce israelienii vor pleca.

Punerea la cale a unui plan dinainte ar fi dificilă pentru orice guvern israelian, dar în special pentru cel actual. De un an, Netanyahu conduce un guvern format exclusiv din partide de dreapta și religioase (ministrul său pentru securitate națională, Itamar Ben-Gvir, nu a mai putut servi în armata israeliană din cauza opiniilor sale extremist-naționaliste).

Intern, Israelul este divizat, după ce Netanyahu a mers pe o agendă provocatoare, care include limitarea autorității Curții Supreme sau acordarea unei mai mari puteri politicienilor în numirea judecătorilor. Criticii au numit inițiativele o „lovitură de stat“ judiciară și au organizat proteste de masă în fiecare sâmbătă din acest an – până pe 7 octombrie, când evident au fost suspendate. Inclusiv rezerviștii armatei amenințau cu boicotarea serviciului obligatoriu.

Acum, după masacrul din 7 octombrie, este de așteptat o resetare din acest punct de vedere. „Dacă poate exista o reconciliere după aceste zile întunecate, atunci Israelul va reveni la rațiune și va încheia criza po­litică, formând un guvern de unitate“, a scris Shimrit Meir, consilier al lui Naftali Bennett, premier, pentru scurt timp, în 2021. De altfel, pe 9 octombrie, Netanyahu a îndemnat partidele centriste să intre în guvern „fără nicio condiționare“.

Pe 11 octombrie, după câteva zile de discuții, Benny Gantz, fost șef al armatei și lider al Uniunii Naționale, al doilea cel mai mare partid de centru, a fost de acord să se alăture unui „guvern de urgență“. Până acum, Yair Lapid, fondatorul și liderul celui mai mare partid din opoziție, Yesh Atid, a refuzat implicarea.

Lacrimi și sânge

Dilema partidelor de opoziție constă în a se alătura unui guvern împotriva căruia sus­ținătorii lor au protestat în ultimul an. Netanyahu a promis că nu va milita pentru nicio legislație care nu are legătură cu războiul, dar a refuzat să renunțe la cei mai extremiști parteneri din coaliție. Ceea ce pare de înțeles pentru un prim-ministru preocupat mereu de propria supraviețuire politică. Guvernul de unitate va dura doar cât timp durează războiul. Gantz a acceptat cu greu intrarea într-un guvern împotriva căruia a protestat, doar pentru a-i conferi experiența sa militară.

Acest lucru va stabiliza guvernul pentru moment, însă masacrul din 7 octombrie s-ar putea să pună capăt carierei lungi și plină de reveniri a lui Netanyahu. Un an întreg a luptat într-o bătălie politică inutilă, în loc să se con­centreze pe amenințările reale. Mai mult, în cei 12 ani în care s-a aflat la putere, a contribuit la a face din chestiunea palestiniană o problemă fără soluție. Nu poate nega nimic din toate acestea – a supervizat for­țele armate israeliene și serviciile de informații timp de peste un deceniu, cu doar o scurtă întrerupere.

În ceea ce privește organizația Hamas, a ales clar ca­lea nihilismului criminal. Liderii săi vorbesc de elibe­rarea Fâșiei Gaza, de victoria împotriva Israelului, chiar dacă locuitorii săi sunt prinși în sărăcie lucie și se auto­guvernează din 2006 încoace. Gruparea spune clar că, după masacrul din 7 octombrie, va pregăti un atac și mai amplu. În afara violenței continue, Hamas nu are așadar un plan pentru palestinieni.

Este o sărăcie de gândire de ambele părți, iar ororile de la începutul lunii octombrie și cele ce vor urma vor face și mai dificilă adoptarea unei abordări mai constructive a conflictului care macină de decenii regiunea.

Timp de doi ani, Hamas a evitat escaladarea conflictului cu Israelul. Mulți au presupus că se concentrează pe consolidarea hegemoniei în Gaza. Atacul din 7 octombrie s-a dovedit a fi mult mai sofisticat decât oricare altul anterior – Hamas a atacat senzorii Israelului și a dezactivat camerele de securitate, a perturbat sistemele de comunicații israeliene, conform unui raport Reuters. Toate acestea arată cam ce a făcut în acești doi ani – și-a consolidat tehnologiile militare, cu siguranță cu sprijin extern, foarte posibil din partea Iranului.

Pe măsură ce șocul se transformă în furie, întrebarea tuturor este acum legată de răspunsul Israelului. Și răspunsul a început cu o campanie de lovituri aeriene de represalii, care a ucis mai mult de 1.200 de palestinieni, mulți dintre ei civili. Va fi multă suferință de ambele tabere în săptămânile următoare.

Hamas

Forța militară a organizației Hamas se ridică la circa 40.000 de luptători.

• ÎNCEPUTURILE. Hamas a fost fon­dată în 1987 de către șeicul Ahmed Yassin, în timpul primei Intifade. Yassin, care s-a alăturat Fraților Musulmani, cea mai veche miș­care isla­mistă din lume, la Cairo, și-a dorit ca Hamas să fie în Gaza un braț politic al Fraților Mu­sul­mani. S-a opus acordurilor de la Oslo, care urmă­reau să stabilească pace între Israel și palestinieni, organizând atentate sinucigașe în Israel.
• PUTEREA POLITICĂ. În 2006, la un an după retragerea Israelului din Gaza, Hamas a câștigat alegerile și a format un guvern cu Fatah. În iunie 2007, după un scurt război civil, a preluat controlul exclusiv asupra Fâșiei Gaza.
• ÎNARMAREA. Hamas și-a dezvoltat treptat capacitatea militară. Până în 2008, când a intrat în primul său război cu Israelul, și-a dezvoltat o structură militară și a instruit mii de luptători.

Acest articol a apărut în numărul 174 al revistei NewMoney

FOTO: Getty