Cum a ajuns China să datoreze SUA peste o mie de miliarde de dolari

În contextul războiului comercial cu China, următoarea mișcare a președin­telui american, Donald Trump, poate intra la propriu în manualele de istorie. Administrația americană ia în calcul un puțin probabil scenariu – recuperarea unei datorii suverane de peste o mie de miliarde de dolari și veche de un secol.

Acest articol a apărut în numărul 74 (23 septembrie – 6 octombrie 2019) al revistei NewMoney

Este vorba de o datorie așa-numită „im­pe­rială“, datând din vremea Republicii Chineze, prin urmare, dinaintea fondării Par­tidului Comunist Chinez (PCC), din 1949. Respectivele bonduri chineze stau prăfuite prin cutii învechite în zeci de mii de case americane sau unele au ajuns chiar pe eBay, unde se vând pentru câ­te­va sute de dolari fiecare. Când a venit la putere, PCC nu a recunoscut datoria, chiar dacă, decenii la rând, americanii nu au încetat să încerce să o recupereze.

Azi, când Trump torpilează sub orice pre­text China, deținătorii vechilor titluri de trezorerie pun presiune pentru ca liderul de la Casa Albă să le susțină cauza, deși o parte a guvernului american îi acuză pe unii că au vândut fraudulos res­pectivele titluri, lipsite fiind de orice va­loare investițională.

Poate că singurul lucru mai ciudat decât povestea în sine a datoriei chineze și tentativa de a o încasa este distribuția personajelor principale din orbita ei. Pre­ședintele Trump, șeful Rezervei Fe­derale (FED), Steven Mnuchin, și ministrul american de finanțe, Wilbur Ross, s-au întâlnit cu reprezentanții dețină­torilor de astfel de titluri.

Kirbyjon Caldwell, pastor și consilier spiritual al fostului președinte George W. Bush, a fost pus sub acuzare de Comisia pentru Bursă și Valori Mobiliare din SUA (SEC) pe motiv că le-a vândut mai departe ca bonduri unor pensionari. Cald­well a pledat nevinovat și susține că bondurile sunt legitime.

„DIPLOMAȚIA DOLARULUI“. Bondurile căii ferate Hukuang au fost vândute în 1911 pentru a susține edificarea unei linii ferate între Hankou și Szechuan. SUA au numit acel capital ajuns în China „diplomația do­larului“, o modalitate de a construi implicit și relații cu o țară, ajutând-o să se in­dus­trializeze. Chinezii au găsit o altă formulare, deloc diplomatică – „o sută de ani de umilință“ de când Regatul de Mijloc a fost nevoit să accepte un control străin ine­chitabil.

La scurt timp de la înlăturarea dinastiei imperiale, în 1911, Republica Chi­neză a început să atragă capital internațio­nal pentru a-și finanța acest gen de pro­iecte și să susțină o economie care atunci se năștea. Readucând în actualitate aceste bonduri, Jonna Bianco, cea care în 2001 co­fonda Fundația Deținătorilor Americani de Bonduri (ABF) pentru a-i reprezenta pe acei americani care dețin datoria chineză, speră să devină un atu politic de luat în seamă în lupta Administrației Trump cu China.

„Republica Populară Chineză respinge obligațiile de a plăti o datorie suverană pre-comunistă, anterioară anului 1949 și RPC, dar procedând așa contrazice tocmai un fapt invocat de RPC – anume, că este uni­cul succesor ale drepturilor suverane ale Republicii Chineze“, declară Bianco pen­tru Bloomberg, într-un răspuns trimis prin e-mail.

Bianco spune că a alocat ani întregi pentru a cerceta această chestiune și că a implicat mai mulți susținători cu notorietate, printre ei Bill Bennett, fost ministru al edu­cației în Administrația Reagan, sau Brian Kennedy, de la Claremont Institute. Bianco susține că statul chinez își plătește selectiv datoriile istorice, cum a făcut-o în cazul bondurilor deținute de investitorii brita­nici în 1987, când a achitat către Marea Bri­tanie datoria odată cu cedarea Hong Kon­gului, într-un acord negociat de fostul premier britanic Margaret Thatcher.

„Dacă nu plătește datoria americană, China ar trebui blocată să mai vândă titluri de stat pe piețele internaționale“, este de pă­rere Bianco. Din cifrele ei, China dato­rează azi peste o mie de miliarde de dolari, sumă care, dacă ar fi ajustată la rata infla­ției, a dobânzii și i s-ar adăuga penalități, ar echivala aproape cu cât deține China din titlurile americane de stat.

PREVEDERI LEGALE. În august anul trecut, Bianco a discutat cu președintele Trump pe terenul de golf pe care acesta îl deține la Bedminster (New Jersey), într-o în­tâlnire pe care o descrie drept „minu­nată“. De atunci, Bianco s-a mai întâlnit și cu șeful FED, Mnuchin, fără a da alte detalii despre ce au discutat.

Surse din FED spun că bondurile chineze au fost analizate, dar sugestii precum posibilitatea de a vinde datoria neachitată către guvernul american pentru a o stinge pe cea a Statelor Unite față de China nu sunt viabile legal.

În discuție este vorba de o regulă pri­vind prescrierile, în vigoare în tot acest timp, în paralel cu obligații legale neclare ale guvernelor care moștenesc datoriile predecesoarelor în urma unor schimbări de regim generate de revolte civile. Un caz fai­mos este cel al URSS, care a refuzat să re­cu­noască bondurile vândute în timpul re­gi­mului țarist, fapt ce a generat pierderi uriașe pentru mii de investitori.

Cu toate acestea, cei mai mulți sunt de acord cu principiul legal potrivit căruia regimurile politice moștenesc datoria predecesoarelor. Majoritatea guvernelor achită vechile bonduri în primul rând pentru că nu vor să-i îndepărteze pe investitorii care in­ten­ționează să cum­pere noi titluri de stat.

„Cred că toți cei care lucrează la FED se gândesc că ideea lui Trump e un pic cam ne­bunească. Nu pot decât să mă amuz foarte tare pentru că, legal, datoriile acestea nu sunt deloc stinse. Cu toate acestea, este nevoie de avocați extrem de buni pentru a le reactiva“, spune Mitu Gulati, profesor de drept la Universitatea Duke și expert în restructurarea datoriilor suverane.

Doar că avocați extrem de buni au încercat deja.

Articol preluat din BloombergBusinessweek

Cel mai aproape a fost un proces intentat Chinei în 1979 pentru bondurile cumpărate de americani pentru susținerea liniei ferate Hukuang – pentru prima dată, statul chinez era adus în fața instanței și obligat să-și susțină cauza. A fost reprezentat de Gene Theroux, fost înalt consilier la Baker & McKenzie LLP. Theroux își amin­tește foarte clar și azi de acest caz inedit.

„Procesul a fost deschis invocând Legea imunității suverane, din 1976, care permite tribunalelor americane să medieze litigii comerciale intentate guvernelor străine. Doar că respectiva lege nu poate fi aplicată retroactiv datoriei chineze, odată cu trece­rea într-un nou secol“, spune el.

De atunci, o decizie a Curții Supreme din 2004 a decis că respectiva lege poate fi totuși aplicată retroactiv – vezi cazul Mariei Altmann, care a reușit să-și redo­bân­dească picturi ale faimosului artist austriac Gustav Klimt la decenii bune după ce îi fuseseră confiscate de naziști.

FRAUDE. Reactivarea unor pretenții legale moderne asupra unor datorii vechi de decenii rămâne extrem de problematică. Gulati susține că ar putea fi activate, subli­niind că, atunci când plătește pentru bonduri, guvernul chinez violează pari passu (clauza unui contract de împrumut prin care debitorul se angajează să furni­zeze deținătorilor de creanțe asupra sa ace­leași garanții cu care ar obține un nou împrumut sau pe care ar trebui să le furni­zeze, dacă este cazul, altor creditori, n.r.), clauză care ține de datoria istorică.

Și SEC analizează cazul datoriei chineze, dar din altă perspectivă. Într-o plângere din 2018 împotriva pastorului Caldwell și a partenerului său așa-numit „finanțist“, Gregory Alan Smith, SEC i-a acuzat pe cei doi că au reușit să adune 3,4 milioane de do­lari, convingând 29 de investitori să cum­pere bonduri chineze. Unii dintre aceș­tia, majoritatea pensionari înaintați în vârstă, și-au lichidat agoniseala pentru a investi.

Mesajele lăsate lui Dan Cogdell, avoca­tul lui Caldwell, au rămas fără răspuns. Într-o conferință de presă din martie, Cogdell a spus că acuzațiile la adresa clientului său sunt false. Pastorul Caldwell susține și acum că bondurile sunt legitime și că, la cerere, le-a returnat investitorilor banii.

„Investitorilor li s-a spus că bondurile sunt sigure, nu prezintă niciun risc, și că pot valora nu sute, ci milioane de dolari, dar și că pot fi revândute unor terți. În rea­litate, bondurile sunt doar bune de co­lec­ționat și nu au nicio valoare investițională“, mai precizează cei de la SEC.

Au contribuit: Saleha Mosin, Jennifer Jacobs și Steven Yang.

China, Japonia și FED

O parte însemnată din titlurile de stat americane se află în posesia chinezilor. Dar aceștia nu sunt singurii deținători ai unui pachet uriaș.

• CREDITORII. Procentual, cele două țări, China și Japonia, dețin împreună aproape 10% din datoria SUA. Dintre cele două însă, doar datoria deținută de China este perce­pută negativ, Japonia fiind considerată un stat aliat. Pe deasupra, economia chineză crește cu șapte procente anual, ceea ce reprezintă o altă amenințare pentru SUA.
• CUMPĂRĂTORII. Retoric, sună impresio­nant să spui că, prin prisma acestei datorii, SUA sunt deținute de China. Realitatea arată foarte diferit însă. Deși China deține peste 5% din datoria SUA, FED nu are nici cea mai mică problemă să găsească cumpă­ră­tori noi pentru titlurile de stat. Dacă, brusc, chinezii s-ar decide să vândă toate obliga­ți­u­nile americane deținute (puțin probabil, oricum, pentru că acestea au un termen de maturitate), alți investitori s-ar repezi imediat să le cumpere. Inclusiv FED, care deține deja 16% din datoria americană.
• TOTALUL În 2019, datoria totală a Statelor Unite ale Americii era de peste 22.000 de miliarde de dolari, indică TheBalance.com. Potrivit celui mai recent raport emis de US Treasury, China deținea din această sumă 1.180 de miliarde de dolari, iar Japonia − 1.030 de miliarde de dolari. În total, bondurile americane vândute în străinătate valorau 6.200 de miliarde de dolari.

de Tracy Alloway, adaptare de Mimi Noel

FOTO: Getty