Ce rezerve de aur mai are România și cum gestionează Banca Națională aceste active cu randament mare pe termen lung

Din când în când, Banca Națională a Româ­niei (BNR) revine la tema rezer­velor de aur. De obicei, pretextul bun este apariția unei cărți care are legătură cu aurul României sau, în unele cazuri, cu te­zaurul aflat la Moscova. Acum a fost vorba despre lucrarea intitulată „Evo­luția stocului de aur al BNR (1880-2020)“. Dincolo de informațiile pe care le pot găsi cei pasionați de istorie, tema aurului este cât se poate de actuală.

Mai întâi, puțină istorie. Lucrarea redactată de mai mulți specialiști din BNR arată evo­luția în timp a stocului de aur. Astfel, la în­ființarea Băncii Naționale a României (în anul 1880), moneda națională avea acope­rire atât în aur, cât și în argint, iar acest lucru făcea să nu existe o evidență sepa­rată a cantității de aur.

Când aurul a devenit singurul metal care susținea moneda națională (în anul 1890), lucrurile s-au schimbat. Într-un singur an, 1915-1916, stocul de aur a crescut de la 64 la 143 de tone. Cum s-a reușit acest salt spectaculos? În principal, prin introduce­rea unor taxe pe exportul de cereale ro­mâ­nești, taxe care au fost plătite în aur. Deci, iată cum cerealele au contribuit la crește­rea stocului de aur.

Cum a rămas România cu un kilogram și jumătate de aur

În anii 1916 și 1917, România a făcut două transporturi de aur la Moscova cu o parte importantă din tezaurul național. În țară, din cele 143 de tone, mai era înregistrată o cantitate de doar un kilogram și jumătate de aur, ceea ce a dus și la suspendarea convertibilității monedei locale.

După Marea Unire, din 1918, re­zerva de aur a ajuns teoretic la 165 de tone, dar doar teoretic, pentru că aurul de la Mos­cova și cel aflat la Berlin figurau numai în bilanțul BNR, fără să existe și în realitate, în rezervele naționale. În perioada 1930-1944, stocul de aur al BNR a crescut la 244 de tone, din care 192 de tone erau în țară, iar restul era păstrat în străi­nă­tate. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, aurul din țară era ascuns la Sinaia sau la Tismana, într-o peșteră de lângă mă­năstire.

Fără a fi bănuiți că suntem „dacopați“, să spunem că estimările istoricilor arată că prin cucerirea Daciei romanii au luat apro­ximativ 165 de tone de aur și 330 de tone de argint. În România se estimează că de-a lungul timpului au fost extrase și valorificate aproximativ 2.200 de tone de aur.

Ce s-a întâmplat însă cu aurul la debutul perioadei comuniste? Situația a fost catas­tro­fală, pe de o parte pentru că stocul a scăzut până la 54 de tone, pe de altă parte pentru că ieșirile de aur nu au fost contabilizate la BNR. Dar experții băncii centrale au descoperit că, în acea perioadă, aurul a fost gajat în contul importurilor de cereale, statul nu a plătit, iar aurul a fost pierdut. Apoi a fost cumpărat armament din URSS cu plata direct în aur. De asemenea, aurul a fost folosit pentru plata sancțiunilor pre­vă­zute în Tratatul de Pace de la Paris și pentru plata unor licențe tehnologice din Europa Occidentală.

Ultima vânzare masivă de aur a avut loc în perioada 1986-1988, atunci când România a tranzacționat 80 de tone pentru achitarea anticipată a datoriei externe. Invers, în anul 1989, după ce a plătit datoria ex­ternă, România a cumpărat 20 de tone de aur și cu încă 2,2 tone din producția in­ternă a încheiat epoca socialistă cu un stoc de 67 de tone de aur fin.

După anul 1990, BNR a achiziționat 36 de tone de aur, inclusiv din producția in­ternă, stabilizând stocul la 103,6 tone. E mult sau este puțin? Guvernatorul BNR, Mu­gur Isărescu, este de părere că stocul din acest moment este optim pentru România.

Recent, Mugur Isărescu a rememorat momentele recente, în anii 2017-2018, când unii politicieni români făceau presiuni pentru aducerea rezervei de aur de la Londra în țară. Mugur Isărescu a povestit cum le-a explicat politicienilor că aurul de la Lon­dra are valoare de întrebuințare, că nivelul costurilor plătite pentru depozitare este redus și că un transfer în țară al aurului mai mult ar decredibiliza România, nu ar avantaja-o. În cele din urmă, politicienii au cedat la argumentele legate de costurile asociate pentru repatrierea aurului. Absolut neclară, dorința câtorva politicieni ro­mâni de a aduce aurul în țară a părut mai degrabă o temă instrumentată populist decât pragmatic.

De la aur la tezaur

De fiecare dată când se analizează stocul de aur al Româ­niei, se ajunge și la tema tezaurului românesc din Federația Rusă. Subiectul important este dacă România are șanse să recupereze tezaurul aflat la Moscova? Până acum, demersurile nu au adus niciun rezultat concret, ci doar câțiva pași înainte.

Cristian Diaconescu, fost ministru al afa­cerilor externe, a vorbit despre demersurile făcute în anii 2000 pentru a construi un dialog cu partea rusă. În esență, Diaco­nescu s-a referit la faptul că România, prin negocieri și prin parafarea unor documente comune, a reușit să ajungă la ceea ce în dreptul internațional înseamnă recu­noaș­terea de către Rusia a existenței tezau­rului din România.

Ca efect, s-a creat o comisie româno-rusă care studiază „problemele izvorâte din istoria bilaterală“, inclusiv tema tezaurului. Comisia nu a făcut progrese substan­țiale, dar important este că va putea func­ționa. Obiectivul comisiei este, printre altele, și căutarea tezaurului la Moscova, o în­treprindere deloc ușoară, în condițiile în care oficialii ruși fac tot ce pot pentru a as­cunde și tărăgăna datele oficiale privind te­zaurul României preluat de Rusia țaristă.

BNR a pus la dispoziția instituțiilor ro­mâ­nești și internaționale dosarul tezaurului de la Moscova. Din punct de vedere ju­ridic, România consideră că tezaurul este o creanță litigioasă asupra străinătății, iar BNR pune la dispoziția autorităților ro­mâne documente ce dovedesc dreptul de proprietate al României asupra bunurilor depozitate la Kremlin.

De altfel, guvernatorul BNR a precizat în mai multe rânduri că există un dosar al tezaurului aflat la Mos­cova care, începând cu anul 1922 și până în prezent, a fost predat personal de fiecare guvernator succe­so­rului său.

Dincolo de demersurile inițiate, sunt două întrebări care au traversat timpul. Cât de fundamentată a fost decizia de a transfera o parte din aurul țării la Mos­cova? Și în ce constă tezaurul trimis în capitala Rusiei?

Argumentele pentru transferul tezaurului către Moscova erau clare. În decembrie 1916, două treimi din teritoriul țării erau sub ocupație militară străină, guvernul se mu­tase la Iași și acolo se afla inclusiv sto­cul de aur din țară. În plus, Rusia era singurul stat vecin aliat, iar cele două familii regale erau înrudite, regina Maria fiind verișoară cu țarul Nicolae al II-lea.

În ceea ce privește conținutul tezaurului, există un inventar, chiar și parțial: în decembrie 1916 au fost încărcate într-un tren, cu destinația Moscova, 1.738 de casete cu aur al Băncii Naționale, plus două casete cu bijuterii ale reginei Maria. Acolo, aurul a fost depozitat în tezaurul Băncii de Stat a Rusiei, aflat la Kremlin. Valoarea to­tală a transportului a fost de aproximativ 322 de milioane de lei în aur.

În iulie 1917 a avut loc un al doilea tran­s­port, care conținea nu doar aur, ci și arhive, lucrări de artă, cărți rare, manus­crise, colecții numismatice și alte valori. Întregul tezaur al României se afla sub ga­ranția guvernului imperial al Rusiei cu privire la „siguranța transportului, a depo­zi­tării și revenirii în România“.

Numai că, în ianuarie 1918, noul guvern sovietic declară că „fondul român de aur este intangibil pentru oligarhia română“. De aici începe cazul tezaurului României la Moscova, o problemă care este, din pă­cate, în același stadiu ca acum mai mult de 100 de ani.

Desigur, temele privind stocul de aur al BNR și tezaurul de la Moscova sunt, în ace­lași timp, diferite și comune. Dacă însă, în ceea ce privește stocul de aur, lucrurile sunt clare, tezaurul din Rusia este, din pă­cate, în continuare o problemă nere­zol­vată.

Un vehicul investițional puternic

Este aurul o bună investiție? Metalul galben este considerat un activ de refugiu, adică o țintă investițională care se cumpără când se manifestă crizele, și se păstrează pe termen lung.

• BUN PE TERMEN LUNG. Orice grafic de preț arată că, de-a lungul timpului, cotația aurului a cunoscut și scăderi inevitabile. Dar, dacă privim pe termen mediu și pe termen lung, aurul nu îi va dezamăgi pe investitori. De exemplu, randamentul aurului pentru zece ani ajunge la 200%, iar după cinci ani de la achiziție, randamentul poate fi de 100%. Dacă însă privim investiția pe termen scurt, vom observa că sunt momente în care prețul aurului poate să scadă. Ceea ce ne arată, încă o dată, că nicio investiție nu este infai­li­bilă pe termen scurt, dar poate da rezultate spectaculoase pe termen mediu și pe termen lung.
• GOANA BĂNCILOR CENTRALE. Fascinația aurului continuă să existe. Atât pentru investitori, cât și pentru băncile centrale. De altfel, băncile naționale au fost în ultimii ani mari cumpărători, având loc o adevărată goană după aur și consolidând rezervele statului în metalul prețios.