Ce a scos la iveală revolta grupării Wagner condusă de Evgheni Prigojin

Ultima pretenție a lui Vladimir Putin (70 de ani) de a fi, așa cum își închipuie el, unul dintre conducă­torii isto­rici ai națiunii ruse a fost compromisă pe 24 iunie. O grupare de mercenari înarmați i-a stră­bătut țara aproape fără opoziție, a reușit să par­curgă cam 750 de kilometri într-o singură zi, a pre­luat controlul asupra a două orașe mari și a ajuns la doar 200 de kilometri de Moscova, înainte să se retragă ne­vătămați. Ce înseamnă asta pentru pre­ședintele rus?

Putem spune de ceva timp deja că președintele Vla­di­mir Putin a eșuat ca reformator. Ba chiar și-a condus țara într-o corupție și stagnare econo­mică tot mai adânci și nu a reușit să o facă mai mult decât un furnizor de hidrocarburi. Iar era petrolului și gazului se apropie de final.

Mai mult, președintele Rusiei eșuează tot mai evident ca mare co­mandant militar – la 16 luni după ce a declanșat in­vazia în Ucraina, pe care se aștepta să o învingă în câteva zile, campania se află în impas, iar Kievul a început contraofensiva. În plus, în contextul revoltei lui Evgheni Prigojin, șeful grupului de mercenari Wag­ner, a dovedit că nu poate îndeplini nici măcar prima și cea mai mare responsabilitate a unui lider, aceea de a asigura securitatea statului pe care-l conduce.

Indiferent dacă prăbușirea lui Putin va veni cu­rând, în câteva luni sau în câțiva ani, împăratul e gol. Nu este un țar, ci mai curând un șef de bandă. Mai mult decât atât, într-o lume în care puterea este to­tul, pare un șef extrem de slab, comentează cei de la revista britanică The Economist.

Metamorfoza răului

Evgheni Prigojin încapsu­lează cam tot ceea ce este dezgustător la Putin. Pri­gojin, un fost deținut, transformat în șef de restaurant, apoi mercenar în Africa, Siria și Ucraina, a ajuns în vârf exclusiv ca urmare a paranoiei și brutalității lui Putin. Pentru că Putin nu are încredere în propria ar­mată, a apelat la o bandă loială de mafioți. A vrut să nu fie asociat cu anumite acțiuni sângeroase în afara Rusiei, așa că mercenari plătiți precum cei din Wagner au acceptat să comită crime pe trei continente pentru interesele Kremlinului. De asemenea, Putin l-a folosit pe Prigojin pentru a se amesteca (ne­asu­mat, evident) în alegeri cu miză, precum cele din Statele Unite, fapt pentru care Donald Trump a reușit să ajungă la Casa Albă în 2016, mai scriu cei de la The Economist.

În paralel, revolta lui Evgheni Prigojin încapsulează și ea pu­treziciunea statului creat de Putin. În contextul cioc­nirii dintre Prigojin și rivalii acestuia din armata regulată (ministrul apărării, Serghei Șoigu, și șeful Sta­­tului-Major, Valeri Gherasimov), Putin a decretat că grupul de luptători Wagner ar trebui să fie adus direct sub con­trolul Ministerului Apărării. O de­cizie ce ame­­nința să distrugă baza de putere a lui Pri­gojin, ceea ce a și dus la reacția acestuia (impresia de puci). Pri­­gojin a acuzat Moscova pentru felul în care este condusă armata rusă și pentru pierderile suferite în Ucraina. În ciuda brutalității cu care a spus-o, este un adevăr pe care Kremlinul nu-l prea poate nega.

Mai mult, revolta a expus faptul că Putin este rupt de realitate. Mutarea lui Prigojin pare să fi luat Kremlinul prin surprindere, ceea ce arată cât de erodate sunt agențiile de informații sub președinția, ironic, a unui fost spion. În dimineața de 24 iunie, un Putin șo­cat l-a denunțat pe omul său drept un trădător și a promis că acesta va fi pedepsit. Totuși, doar câteva ore mai târziu, președintele Rusiei a fost de acord să-l lase pe Prigojin să plece neatins în Belarus, ală­turi de grupul Wagner.

Contextul decăderii

Chiar dacă decenii la rând a creat și a impus un regim de conducere despotic, Putin pare să fi fost incapabil să-și asigure lo­ia­litatea. Deși Prigojin nu a obținut un sprijin larg, nici despre Putin nu putem spune că a atras susținerea cuiva – nici a străzii, nici a elitei politice și militare. Timp de 24 de ore pline de tensiune, Rusia a rămas tăcută și inactivă, așteptând să vadă în ce direcție va bate vântul.

Optimiștii văd în slăbiciunea lui Putin dovada că domnia lui se apropie de sfârșit. Realitatea este că despoții, chiar și cei slabi, pot supraviețui mult. Asta se întâmplă dacă nu există o alternativă evi­dentă și dacă încă au de partea lor arme puternice și suficiente și cruzimea necesară pentru a le utiliza. Să ne uităm la Aleksandr Lukașenko în Belarus sau la Bashar al-Assad în Siria.

Totuși, există doi factori în plus care lucrează împotriva lui Putin. Primul este războiul în sine. Contraofensiva Ucrainei continuă să înregistreze progrese constante. Deși este mai lentă decât s-a sperat, aceasta erodează avansul teritorial pe care Rusia l-a ob­ținut începând din 24 februarie 2022 și, în unele locuri, recâștigă terenul pe care trupele Moscovei l-au ocupat în prima lor in­cursiune, în 2014.

Teoria victoriei în mintea lui Putin este că Rusia poate aștepta înfrângerea Occidentului. Dacă Ucra­i­na nu poate obține avansul de care are nevoie – și cheia este separarea punții terestre care leagă Rusia de Crimeea –, sprijinul Occidentului ar putea în timp să în­ceapă să se fractureze. Doar că este o teorie din ce în ce mai puțin plauzibilă. Da, Rusia a reușit să ră­­nească Ucraina, însă țara condusă de Volodimir Ze­lenski, departe de a se fi lăsat cucerită, s-a unit ca națiune și este deja pe linia aderării la Uniunea Eu­ro­peană și, poate, la NATO.

Departe de viziunea lui Putin privind declinul Occidentului, NATO s-a extins, incluzând Finlanda și, în curând, Suedia, cheltuielile europene de apărare au crescut, iar dependența de energia rusă a fost aproape eliminată.

În schimb, pierderea a peste 100.000 de ruși (morți sau răniți) nu poate fi transformată în succes nici de cei mai abili propagandiști ai Kremlinului. Narativul actual vorbește de necesitatea unor sacrificii tot mai mari. Fiecare veste proastă pentru Rusia de pe front adaugă presiune asupra lui Putin. De aceea, contra­ofensiva este atât de importantă, iar dovezile privind rupturi în interiorul societății rusești sunt atât de bine­venite.

Economia

A doua problemă a lui Putin ține de eco­nomie. Anul trecut, economia Rusiei a rezistat destul de bine datorită prețurilor ridicate ale petrolului și gazelor în contextul războiului. Livrările de petrol au continuat, iar sta­tul încă are o sumă considerabilă de bani. Deși creșterea economică este în declin, o criză econo­mică totală este improbabilă, cel puțin în acest an.

Chiar și așa, Putin nu posedă resursele pentru o nouă ofensivă majoră. Veniturile din exporturile de gaz ale Rusiei s-au prăbușit (a fost tăiată furnizarea către cel mai bun client, în cele din urmă), iar prețul global al pe­­trolului este, de asemenea, în scădere. De­calajul dintre cheltuielile guvernamentale (inclusiv costurile uriașe ale războiului) și încasări crește, ceea ce obligă Rusia să recurgă la fondul suveran de in­vestiții. În plus, rubla și-a pierdut aproape 40% din valoare în ultimul an.

După revolta lui Prigojin, Putin pare acum decis să-și restabilească autoritatea prin represiune și epu­rări sălbatice. Mai devreme sau mai târziu, liderul de la Kremlin nu va mai avea capacitatea de a face față problemelor, iar lu­mea va trebui să fie pregătită pentru asta. Dintre nu­meroasele scenarii posibile, pră­bu­șirea ordinii într-o țară care deține peste 4.000 de focoase nucleare ar fi înfricoșătoare.

Drumul înapoi către ordine și luciditate pentru Rusia va fi o cursă cu obstacole, dar atât timp cât Putin încă poartă coroana, iar soldații săi pun umărul pentru a redobândi stăpânirea imperială asupra Ucra­i­nei, călătoria pe respectivul drum, din păcate, nici mă­car nu poate începe.

Totuși, revolta lui Prigojin l-a expus pe Putin în mod periculos, iar facțiunile apropiate liderului se gândesc deja la cum va arăta viața lor după ce la Krem­lin va apărea un șef nou.

Vremea necazurilor

După ce a devenit preșe­dinte al Rusiei la sfârșitul anului 1999, Vladimir Putin a compa­rat prima decadă postsovietică cu perioada revolte­lor, a foametei și a invaziilor de la sfârșitul se­colului al XVI-lea și începutul secolului al XVII-lea, chiar înainte de ascensiunea Romanovilor. Pe sine se prezenta drept începutul unei noi linii de țari, promi­țând stabi­litate, prosperitate și restaurarea statului rus.

Ei bine, promisiunea aceasta a pălit complet pe 24 iunie, odată cu revolta wagneriților, vorbind furios de trădare și de istorie – a evocat întoarcerea solda­ților de pe front în 1917 și „tragedia războiului civil“, moment în care nu a mai semănat cu primul Roma­nov, ci cu ultimul.

Și nu trebuie uitat că Evgheni Prigojin a fost creația președintelui Putin din multe puncte de vedere – este un fost de­ținut care a condus un restaurant din Sankt Petersburg unde Putin își primea oaspeții. Apoi a de­venit șeful unui grup privat de mercenari pe care Putin îi putea trimite în zone de conflict fără să-și asume acțiunile lor, dar finanțându-i, așa cum a recunoscut chiar el.

Evident că, în contextul invaziei ruse în Ucraina, începută în 2014 cu Crimeea, Prigojin și-a găsit locul și mai bine în arhitectura statului putinist, iar aface­ri­le i-au prosperat. Echipamentele celor de la Wagner erau furnizate de GRU, serviciul de informații militare al Rusiei. De altfel, din GRU provin și unii co­man­danți, la fel cum pușcăriașii din închisorile ruse au devenit carne de tun. Când Wagner a capturat Bahmutul, oraș-cheie din sud-estul Ucrainei, cu costul vieții a aproximativ 20.000 de luptători, după cum a spus Prigojin, Putin a considerat că a meritat.

Numai că Wagner, operând în afara armatei regulate, a devenit o povară grea pentru economia Rusiei. După cum a declarat chiar Putin, Wagner a primit trei mi­liarde de dolari, echivalentul a 6% din cheltu­ielile naționale de apărare în primul an de război. Din a­ceastă sumă, cam o treime a ajuns direct la firma de cate­ring a lui Prigojin, care a asigurat hrana armatei.

Și mai gravă a fost erodarea Rusiei. Pentru a-și pro­teja afacerea, Prigojin a construit o platformă po­li­tică populistă, iar pe sine s-a promovat drept opusul elitelor bogate și leneșe.

Statul lui Putin

Revolta lui Prigojin nu a făcut decât să expună decăderea statului rus – un loc al vio­lenței, lipsit de autoritatea legii, cu frontiere nedefinite și grupări înarmate private rivale. Aleksei Navalnîi, liderul opoziției, încarcerat în urma unor acuzații care i-au adus o sentință de 30 de ani de închisoare, a spus-o limpede: „Nu există o amenințare mai mare pentru Rusia decât regimul Putin“.

În mandatele sale, Putin a vorbit mereu despre stat, iar în spatele acestui discurs l-a golit de institu­țiile, regulile și legile care definesc un stat. După ce tânăr fiind a plecat din Sankt Petersburg, un oraș plin de gangsteri, a căutat mereu să facă aranjamente informale pentru a-și atinge scopurile. Loialitatea personală era asigurată prin „kompromat“. În acest sistem, Putin nu era atât de mult un dictator, cât mai curând un șef mafiot, care încu­raja rivalitățile între „locotenenții“ săi pentru a deveni indispensabil – altfel spus, singurul om suficient de puternic care poate separa ordinea de haos.

Ei bine, revolta lui Prigojin a venit să expună pu­blic dezintegrarea acestui întreg sistem. Putin nu avea nimic împotriva atacurilor lui Prigojin la adresa șefilor militari ruși – pentru Putin era o modalitate de a-i stimula. Conflictul lui Evgheni Prigojin cu cei doi mari șefi militari, Ser­ghei Șoigu și Valeri Gherasimov, a devenit tot mai acut, iar cei doi l-au convins pe Putin să integreze grupul Wagner în structura militară regulată. Prigojin și-a dat seama că urma să fie tăiat de la finan­țarea pu­blică, ba poate chiar elimi­nat. A decis să lovească primul, cu scopul de a-i înlă­tura pe cei doi.

Comunicator talentat, Prigojin s-a înarmat cu reto­rica unui Navalnîi – a pornit „un marș pentru justi­ție“. Într-un videoclip, pe care l-a postat în ajunul re­voltei sale, a spus lucrurilor pe nume – Donbas, pe care Putin pre­tindea că îl apără, a fost, de fapt, pră­dat de oficialii ruși, începând cu 2014. Și a mai spus ceea ce știam cu toții – nimeni nu a amenințat vreo­dată Rusia și, în loc să-i omoare pe „naziștii ucrai­neni“, care nu exis­tau, armata rusă îi ucidea, de fapt, pe mulți etnici ruși din estul Ucrainei. Iar în timp ce soldații ruși mureau sau ucideau ucraineni, Șoigu își răsfăța oaspeții cu caviar și coniac.

Cuvintele lui Prigojin au expus adevărul și pentru mulți ofițeri ai armatei ruse, și pentru rușii de rând. Majoritatea corpului de ofițeri nu s-a alăturat revoltei lui Prigojin, dar nici nu a încercat să îl oprească, nici mă­car când Wagner a capturat sediul militar din Ros­tov pe Don, unde se află comandamentul militar al forțelor ruse din sud.

Imensa mașină represivă a lui Putin, care tero­ri­zează societatea rusă prin torturarea oricărui protes­tatar, fie el și pașnic, s-a oprit în fața wagneriților. Nu a reacționat nici măcar FSB, moștenitorul poliției secrete a lui Stalin, iar militarii au rămas în cazărmi. Garda Națională nu s-a arătat nicăieri, Ramzan Ka­dîrov, liderul cecen, s-a lăudat doar pe Telegram că luptătorii săi vor „zdrobi rebeliunea“, dar nimic nu s-a materializat. Până și propagandiștii și-au pierdut brusc vocea – Margarita Simonian, șefa televiziunii Russia Today, principala sursă de propagandă a Kremlinului, a spus public că și-a petrecut weekendul res­pectiv într-o croazieră.

Goliciunea

Chiar dacă revolta lui Prigojin a durat doar 36 de ore, a reușit ceva important – să dărâme o mare parte din edificiul sistemului putinist. Vladimir Putin a fost rănit și umilit în văzul lumii întregi. Cea mai mare lovitură reușită de Prigojin nu a fost ten­tativa de puci – și probabil că șeful grupului Wagner nu a avut nicio­dată intenția de a ocupa Kremlinul –, ci ceea ce a scos la iveală: faptul că susținerea populară a lui Pu­tin este goală, nu există. Nu a ieșit nimeni în stradă să-l susțină pe țar. Mulțimi de privitori au ieșit doar să asiste la emoție. Nu s-au alăturat niciunei părți, ba mulți au privit cu bucurie lașitatea poliției și a serviciilor de securitate. Iar când mașina lui Prigojin a părăsit Rostovul, oamenii l-au tratat ca pe o vedetă, în timp ce pe polițiștii care reveneau pe străzi i-au huiduit.

Putin s-a prăbușit și pe rețelele sociale, unde au în­ceput să circule tot felul de glume. „Cel mai mare oraș cucerit de armata rusă în războiul cu Ucraina este Rostov.“ Iar o imagine cu Putin, în care este ară­tat cum fuge la reședința sa de lângă Sankt Petersburg, avea ca titlu „Am nevoie de o cursă, nu de muniție“.

Acum, chiar dacă președintele Vladimir Putin ni s-a arătat în toată slăbi­ciu­nea, nimeni nu poate anti­cipa cât de rapidă va fi pră­bușirea autorității sale, cât a mai rămas din ea, asta dacă se va prăbuși, în cele din urmă. Deznodământul depinde foarte mult de facțiunile apropiate de putere. În cadrul guvernului, există trei grupări – armata, FSB și tehnocrații – care fac lucrurile să se întâmple. În afara guvernului, există mai multe clanuri din cercul de apropiați ai lui Putin. Toți aceștia au copii cu inte­rese de afaceri și cu toții se gândesc cum va fi viața lor după Putin. Chiar dacă îl consideră o povară, s-ar putea să nu fie pregătiți să acționeze împotriva lui. Nu se tem doar de represiune, deși pericolul este real. Pentru ei, Putin este un cui, dar unul care men­ține împreună tot sistemul lor disfuncțional. Cuiul este ruginit și îndoit. Dar, dacă îl scot, totul se va prăbuși – inclusiv ei, împreună cu el.

Cu toate acestea, Putin cu siguranță nu doarme liniștit. În locul lui, mulți lideri puternici ar trece la epu­­rări în armată și în serviciile de securitate. Doar că, pe timp de război, are nevoie de ei. În faza aceasta, Putin caută să-și camufleze greșelile cu ajutorul ma­ni­pulării informațiilor. Pe 27 iunie, liderul de la Kremlin a organizat o demonstrație a victoriei împotriva rebelilor. A aliniat aproximativ 2.500 de bărbați în uniforme de paradă în Piața Catedralei istorice din Kremlinul Moscovei. La fel ca un țar, a coborât pe un covor roșu lung, pen­tru a le vorbi despre „curaj, vitejie și loialitate“.

Această piață oferă și decorul indicat pentru scena finală din „Boris Godunov“, piesa lui Aleksandr Puș­kin despre „vre­mea necazurilor“. După moartea lui Godunov, boierii incită mulțimea, iar copiii acestuia sunt uciși. Numai că s-a schimbat brusc ceva în rândul mulțimii. Un boier le strigă: „De ce tăceți? Haideți să vă auzim strigând: «Trăiască țarul, Dmitri Ivanovici!»“. Numai că toți cei prezenți tac. Și piesa se încheie cu poate cea mai cunoscută indicație scenică din literatura rusă: „Poporul nu spune nimic“.

Andrei Zorin, istoric rus la Universitatea Oxford, observă că vremea tulburărilor adesea se instalează după sfârșitul domniei unui țar. În cazul lui Putin, ar putea, de fapt, aduce sfârșitul.

Alt fel de dictatură

Dacă armata chineză ar acționa vreodată împotriva lui Xi Jinping, ea ar acționa doar împotriva sa.

• STATUT. Partidul Comunist Chinez exer­cită un control strict asupra forțelor sale militare, iar Armata de Elibe­rare a Popo­rului (AEP) este armata partidului și nu o armată națio­nală. Armata slujește partidul, nu statul.
• CONSOLIDARE. La începutul mandatului de președinte al lui Xi Jinping, unii intelectuali au pledat pentru naționalizarea armatei. Într-un discurs din 2012, Xi a dat exemplul Uniunii Sovietice: „În URSS, unde armata a fost depolitizată, separată de partid și națio­nal­i­zată, partidul a fost dezarmat“.
• ALINIERE. Niciun puci militar nu este nici pe departe probabil. Partidul este și în armată și armata este și în partid. 2 dintre cei 24 de membri ai Birou­lui Politic sunt generali, iar aproximativ o cincime dintre membrii Comitetului Central pro­vin din AEP.

Acest articol a apărut în numărul 168 al revistei NewMoney

FOTO: Getty