Afaceri descusute: radiografia unui exit neașteptat

[vc_row][vc_column][vc_column_text]

Când un investitor pune lacătul pe afa­ce­rile din România, în general, doare. Când pune lacătul pe o fabrică, pune în lumină slă­biciuni care au prins rădă­­ci­ni în structura economiei.

Anunțul companiei britanice Alison Hayes de a închide una dintre cele două fabrici din România s-a propagat ca o undă de șoc pe piața locală. Fabrica de la Urziceni a devenit cea mai recentă vic­timă a majorărilor salariului minim, care lovesc mai puternic industriile a căror com­petitivitate depinde de forța de mun­­că ieftină, cum este cea textilă.

E adevărat, în spatele deciziei celui mai mare producător de haine din România se află un cumul de factori, legat inclusiv de contextul european, dar pro­blema rămâne. Pentru că, după ce a adunat și a tras linie, Nicolas Georghiades, directorul operațional și unul dintre ac­țio­narii companiei, a ajuns la concluzia că marjele de profit sunt prea mici pentru a justifica operarea unității din Ialo­mița, care va fi transformată într-un depozit.

Închiderea fabricii nu înseamnă doar 350 de locuri de muncă pierdute pentru unul dintre cele mai sărace județe din România. Cele 72,5 milioane de euro ge­ne­rate de Alison Hayes în 2015 reprezintă aproape 5% din cifra totală de afaceri din Ialomița.

De suferit va avea și balanța comercială a jude­țului. Exporturile de textile din primele 11 luni ale lui 2016 făcute de companie s-au ridicat la circa 63 de mili­oane de euro, adică 40% din mărfurile trimise peste graniță de toate companiile de acolo.

La scurt timp după decizia britanicilor, un alt mare jucător din industria textilă punea sub semnul întrebării ren­ta­bilitatea operațiunilor din România. Antonio Sargenti, managerul producăto­rului de încălțăminte Bihore, spunea public că prețul cu manopera se apropie de cel din vestul Europei, lucru care i-ar putea forța pe acționarii italieni ai companiei să relocheze fabrica în care lu­crează în jur de 700 de persoane. Bihore se află în top 300 cei mai mari exportatori din România, cu afaceri de 25,6 mili­oane de euro și un profit de jumătate de milion de euro în 2015, potrivit celor mai recente date ale Ministerului Finanțelor Publice.

Numărul de locuri de muncă din industria textilă s-a înjumătățit în perioada 2000-2015, ca urmare a crizei, dar și a com­petiției mari venite din Asia. România a reușit să atragă investiții străine de peste un miliard de euro în acest domeniu, în special din Marea Britanie, astfel că exporturile industriei textile s-au ridicat la 3,7 miliarde de euro în primele 11 luni din 2016, respectiv 7% din valoarea totală a mărfurilor vândute peste hotare.

STRUCTURĂ DE MANUFACTURĂ. Cu toate că reprezintă aproape un sfert din PIB, contribuția industriei per ansamblu la creșterea economică a României este modestă. Anul trecut, spre exemplu, aceasta a fost de numai 0,4%. Lipsa de competitivitate a acestei felii uriașe a economiei locale și sensibilitatea la orice închidere a unei fabrici au două expli­cații și ambele se referă la resurse, este de părere Dragoș Roșca, antreprenor și venture capitalist.

Industriile dependente de prețurile ma­teriilor prime, ieftine în trecut, și-au pierdut avantajul competitiv fie ca urmare a epuizării resurselor locale, din cauza exploatării excesive, fie ca urmare a scumpirii acestora. Este vorba despre industrii precum siderurgia, petrochimia sau producția de îngrășăminte chimice, „ultimele insolvențe majore având loc acum doi, trei ani și purtând nume precum oțelăriile Mechel, Fortus, Oltchim sau Interagro“, spune Roșca.

Acum asistăm la o evoluție similară și în industriile care s-au bazat pe forță de muncă ieftină, cum este industria textilă. Doar în 2016, salariul mediu net din domeniul fabricării articolelor de îmbră­că­minte a crescut cu peste 20 de procente, ajungând la 1.419 lei. Cu toate acestea, decalajul dintre acest sector și restul economiei s-a adâncit.

Dacă, în 2015, salariile medii nete ale croitoreselor se ridicau la 66,5% din media națională, anul trecut acestea au făcut un pas important înapoi, ajungând să reprezinte doar 60,2% din salariul mediu net, reiese din datele Institutului Na­țio­nal de Statistică (INS). Cu alte cuvinte, industria devine mai puțin competitivă pe plan internațional din cauza creșterii costurilor cu angajații, dar salariile ace­lo­rași angajați rămân și mai mult în urma celor din alte sectoare ale economiei.

Analiștii ING remarcau, într-o analiză regională, că România a consemnat în ultimii 13 ani cel mai mare avans al pro­ductivității muncii din Europa Centrală și de Est. Tot la fel de alert a fost însă și avansul salariului minim ca pondere din cel mediu, evoluție care o anulează par­țial pe cea dintâi. Profesorul universitar Mircea Coșea este de părere că industria, așa cum arată ea la ora actuală, nu are cum să devină mai competitivă, pentru că este limitată de însăși structura sa. „Noi avem o structură industrială de tip manufacturier, adică producem lucruri, dar nu le proiectăm, nu le dez­voltăm în România“, spune el, adăugând că indus­tria locală este cu o etapă în urmă față de cele dezvoltate, care încep să se bazeze tot mai mult pe noile tehnologii.

LEGEA EVOLUȚIEI. În ultmii 20 de ani, vân­zările industriei prelucrătoare au cres­cut de șase ori, iar exporturile de șapte-opt ori, punctează Dragoș Roșca. Cine s-a adaptat noilor reguli a prospe­rat, cine nu a făcut-o a ieșit din piață. Pri­vind industria în amănunt, se poate constata că unele ramuri, cum ar fi pro­ducția de camioane și tractoare, au dis­părut. Industria mobilei a rămas relativ constantă și s-a dovedit un teren roditor pentru numeroși antreprenori români (Aramis, Casa Rusu, Lemet, Mobexpert, Larix sau Elvila).

Alte industrii se pot lăuda cu perfor­manțe superioare. Printre acestea se numără fabricarea de autoturisme (Dacia, Ford) și de componente auto (cutii de viteze Mercedes, pompe de injecție Delphi, turbine Honeywell, rulmenți Schaeffer și Koyo, diverse echipamente Continental și Valeo etc.), industria elec­tro­tehnică (Arctic, Electrolux, De Lon­ghi), industria aeronautică, cons­truc­țiile de nave maritime, industria farma­ceu­tică și, de la sine înțeles, IT-ul.

„Sunt mulți cei care se află în tabăra câștigă­to­ri­lor pentru că au reușit să se adapteze, să inoveze și, de ce nu, să schimbe macazul către domenii noi atunci când au simțit că industria în care activau își pier­dea încet și natural avantajele care i-au asigurat competitivitate în trecut“, spune Roșca.

O schimbare de macaz se poate do­vedi însă destul de dificilă pentru forța de muncă, mai puțin flexibilă decât antreprenorii. De vină sunt atât sistemul educațional și lipsa programelor de recalificare, cât și politicile publice care dic­tează nivelul salariului minim și al ajutoarelor sociale. „Piața forței de muncă din România nu funcționează, nu este o pia­ță bazată pe cerere și ofertă. Este o piață bazată pe un sistem de salarizare foarte populist“, spune Coșea, referindu-se la majorările salariului minim.

Rolul autorităților locale este foarte im­portant atunci când vine vorba despre păstrarea portofoliului de investitori și mai ales atunci când se pune problema gă­sirii altora. Clujul a avut nevoie de ani de zile pentru a umple golul lăsat de plecarea Nokia. Marele avantaj acolo a fost că firmele care au repopulat parcul Tetarom 3 au venit cu oferte salariale similare.

Alte regiuni au avut mai puțin noroc. „Un alt impediment important, specific anumitor zone, îl reprezintă decalajul din­­tre salariul câștigat la locul de muncă desființat și salariul din companiile nou înființate“, atrage atenția Roșca. Este mult mai greu să convingi un miner sau un angajat petrolist să accepte un job în industria textilă.

„Dacă se închide o mină, degeaba se des­chide o brutărie sau o fabrică de că­măși, pentru că nu găsești prea mulți mi­neri dispuși să se angajeze la brutărie pentru mai puțin de jumătate din salariul pe care îl câștigau anterior“, spune Roșca. Practic, la două decenii de la închiderea minelor de pe Valea Jiului, rata șomajului din regiune continuă să fie peste media națională. Și e doar un exemplu.

[/vc_column_text][vc_text_separator title=”Nokia, disconnecting people” color=”juicy_pink”][vc_column_text]Închiderea fabricii Nokia din parcul industrial Tetarom 3 de la Jucu a produs efecte în lanț, atât în Cluj, cât și la nivel național.[/vc_column_text][vc_column_text]

• LOCURI DE MUNCĂ. Economiștii estimau că finlandezii aveau o contribuție de 0,25 puncte procentuale la formarea Produsului Intern Brut. Nokia era al doilea cel mai mare exportator al României (5% din total) și asigura 2.200 de locuri de muncă.
• COMPETIȚIE. Grupul a decis închiderea fabricii din județul Cluj ca urmare a unor planuri de eficientizare și reducere a cheltuielilor, în contextul în care costurile de producție din Asia erau mai avantajoase.
• PIB. În urma anunțului, prognoza de creștere economică pentru 2012 a fost revizuită în scădere. De suferit au avut și partenerii, și furnizorii Nokia, care și-au bugetat venituri în scădere, unele companii fiind nevoite să facă și disponibilizări.
• EFORT. La trei ani de la plecarea Nokia, platforma industrială de la Jucu reușise să atragă șase noi investitori care, împreună, asigurau circa o treime din locurile de muncă pierdute. Printre primii investitori care au luat locul Nokia se numără nemții de la Bosch și italienii de la De’Longhi.
• VALOARE ADĂUGATĂ. Industria și-a pierdut gloria de altă-dată. Cu toate că reprezintă aproape un sfert din economia României, contribuția acestei ramuri a fost de doar 0,4% la creșterea economică. Comerțul, cu o pondere de 18% la formarea PIB-ului, a adus 1,8 puncte procentuale la creșterea de anul trecut.

[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row]

FOTO: Guliver / Getty Images