„În tăcere”: un film chinuitor despre maltratarea creștinilor din Japonia, marca Martin Scorsese
Pentru ultimul film al lui Martin Scorsese trebuie să ai mintea limpede și sufletul ușor. „Silence“ te provoacă să–ți pui întrebări chinuitoare despre puterea credinței.
Chiar dacă nu știi mare lucru despre iezuism, catolicism, budism, inchiziție, înțelegi încă din primele secvențe ale filmului că „Silence“ este despre puterea credinței. Cu o acțiune plasată în secolul al XVII-lea, în perioada în care preoții iezuiți propovăduiau, pe tărâmuri budiste, catolicismul, filmul lui Scorsese, adaptat după cartea cu același nume a unui japonez romano-catolic (Shusaku Endo), insistă pe un aspect interesant: tăcerea chinuitoare a lui Dumnezeu, care îl poate pune la îndoială chiar și pe cel mai fervent credincios.
Secrete. Douăzeci și cinci de ani i-au luat lui Martin Scorsese ca să realizeze acest film, al treilea din trilogia dedicată unor figuri religioase, precum „The Last Temptation of Christ“ (despre tentațiile lui Iisus Hristos) și „Kundun“ (despre cel de-al 14-lea Dalai Lama). Filmat în întregime în Taiwan (dar cu acțiune desfășurată în Nagasaki, Japonia), „Silence“ este despre așa-numiții Kakure Kirishitan, „creștini ascunși“, care, în perioada Edo (epocă cuprinsă între 1600 și 1868, când societatea japoneză se afla sub conducerea shogunatului Tokugawa), își țineau în secret convertirea la catolicism. Mult spus secret, pentru că erau atât de puțini (majoritatea țărani), ascunși prin satele și pădurile japoneze, încât „inchizitorul“ (care era, de fapt, guvernatorul Japoniei, Issei Ogata) îi găsea aproape pe toți, pedepsindu-i cu moartea pe cei care nu-și recunoșteau convertirea și eliberându-i pe cei care dezavuau public noua credință (prin scuiparea și călcarea unei imagini cu Iisus Hristos). Sunt mulți cei care rezistă tentației ajungând să moară în chinuri înfiorătoare, sunt și mai mulți cei care trădează (cel puțin formal) credința nou adoptată. Asta este în fond miza filmului: credință asumată total (ceea ce însemna, în Japonia acelei epoci, moartea) versus credință ascunsă (ceea ce ar putea însemna, în orice epocă, pierderea sufletului).
Îndoieli. Este faptul de a-ți ține în secret sau de a-ți nega credința (atunci când ești forțat), o înfrângere a ființei? Îți pui această întrebare încă de la începutul filmului, când doi preoți portughezi – Rodrigues (Andrew Garfield) și Garrpe (Adam Driver) – refuză să creadă zvonurile conform cărora maestrul lor spiritual, Cristóvão Ferreira (Liam Neeson), plecat de mulți ani în Japonia pentru propovăduirea catolicismului, s-ar fi lepădat de credința lui convertindu-se la budism.
Rodrigues și Garrpe pleacă în Japonia pentru a-și găsi maestrul și pentru a dezminți o poveste pe care ei o cred absurdă. Drumul este plin de pericole și de încercări pentru cei doi, care descoperă, odată ajunși acolo, extraordinara credință a unor oameni simpli, care mor cu gândul la Paradisul promis de Dumnezeul creștinilor. Îi alină cu rugăciuni și spovedanii, îi iartă pentru greșeli repetate (cum este Kichijiro, pescarul bețiv care le este călăuză, care se leapădă, precum Petru, de nenumărate ori de Dumnezeu și care-i vinde, precum Iuda, pentru câțiva arginți).
Rodrigues și Garrpe se simt privilegiați că au ajuns într-un astfel de loc, unde, ca într-un fel de drum al crucii, își vor putea dovedi tăria credinței, însă aceștia se simt, în același timp, neputincioși, pierduți, disperați. Asistă, în tăcere, la nenumărate persecuții. Așteaptă, în tăcere, un semn de la Dumnezeu. Îndură în tăcere. Se roagă în tăcere. „Cum pot explica eu tăcerea Lui acestor oameni“, se întreabă, la un moment dat, Rodrigues, cuprins de deznădejde. El îi încurajează pe cei prigoniți să-și salveze viața dezicându-se de credința lor în fața „inchizitorului“. Unii o fac, însă cei mai mulți, nu. Este frapant să vezi că tocmai un preot recomandă compromisul în locul sacrificiului, însă exact acest lucru îl face pe Rodrigues mai uman, mai apropiat de realitatea lui imediată decât de idealismul cu care a trăit până atunci.
Contraste. Violența, prezentă aproape în orice film al lui Scorsese, este nelipsită și aici. Creștinii sunt puși în pături de paie și arși de vii, sunt răstigniți (aluzie la Martiriul celor 26 de sfinți japonezi, ce a constat în pedepsirea, pe 5 februarie 1597, a 26 de catolici japonezi, cu vârste cuprinse înte 12 și 64 de ani) sau atârnați cu capul în jos cu o incizie făcută în cap, astfel încât să sângereze până la moarte. Așa a fost torturat Ferreira care, ajungând să înțeleagă că Japonia este o imensă „mlaștină în care creștinismul nu poate prinde rădăcini“, renunță (public) la religia lui. Nu același lucru îl face și preotul Garrpe, care refuză să-și nege credința murind în numele ei. Contrastele sunt peste tot, de la gesturi, mimică și până la comportament.
Aparențe. Chipul japonezilor convertiți nu trădează niciun sentiment (fapt remarcat de cei doi misionari încă din momentul în care au ajuns în Japonia), în timp ce fervoarea lui Garrpe și Rodrigues este vizibilă în orice gest și privire. Iezuiții își pun în pericol viața ca să ducă creștinismul în Japonia, în timp ce budiștii japonezi vor să-l stârpească la fel ca pe cel mai cumplit dușman. Diferențele dintre lumea creștină și cea budistă sunt enorme, iar o mână de creștini nu le pot topi nici cu cea mai arzândă credință. Credință care, la personajele lui Scorsese, nu poate fi măsurată prin comportamentul lor exterior.
Mulți care scuipă imaginea cu Iisus continuă să se roage în secret. Ferreira, acuzat de apostazie (renunțarea formală la o anumită religie), este acum preot budist și scrie tratate anti-creștinism, dar, în adâncul lui, a rămas catolic; Rodrigues, care, după ce este închis și torturat, devine el însuși un budist, ajunge să moară ținând în mână o amuletă creștină. Una din provocările filmului este tocmai aceasta: de a-l citi ca pe o poveste despre oameni care-și pierd religia sau ca pe o poveste despre triumful secret al unor credincioși, care au făcut față cum au știut mai bine unor epoci nefavorabile.
O meditație asupra credinței, filmul „Silence“ sădește în tine îndoieli adânci, te provoacă să te imaginezi în locul unor creștini greu încercați, lăsându-te cu o întrebare chinuitoare: este „teatrul public al credinței“, cum îl numește The Guardian, mai important decât o înțelegere secretă cu un Dumnezeu care tace?
FOTO: Cinemagia