Recomandare de film: „The Shape of Water”, povestea stranie de iubire dintre un amfibian și o femeie fără glas

Să vizionezi un film de Guillermo del Toro e ca și cum ai deschide o carte cu poveștile copilăriei în ale cărei pagini au apărut, în mod miraculos, și basme cu spioni, criminali și specii noi.

Acest articol a apărut în numărul 33 (5-18 februarie) al revistei NewMoney

Celor care se așteptau să vadă o po­veste de dragoste plină de magie, li se va părea, poate, un basm lugubru. Cei care credeau că vor vedea un film des­­pre un monstru modificat genetic ar putea fi dezamăgiți că nu este doar despre asta. De fapt, „The Shape of Water“, scris și regizat de mexicanul Guillermo del Toro, este o îmbinare interesantă între o poveste à la H.C. Andersen și un capitol de știință privind un amfibian ciudat. Și, oricât de stranie ar părea com­binația, nu are cum să nu placă. Dovadă că mulți l-au numit cel mai bun film al lui Del Toro de la „Pan’s Labyrinth“ încoace, iar critica de film l-a re­compensat de curând cu mai multe pre­mii, printre care două Globuri de Aur: unul pentru cea mai bună regie, altul pentru cea mai bună muzică (compusă de Alexandre Desplat).

Surse. Este știut că Guillermo del Toro își construiește fanteziile cinematografice pornind de la filme vechi, cărți de benzi desenate, arhetipuri mitice și o imaginație fără limite, făcându-le astfel să arate de parcă „le-a smuls din eterul cultural“ (The New York Times).

În cazul „The Shape of Water“, cea mai evidentă sursă de inspirație este „Creature From the Black Lagoon“, un film alb-negru din 1954 ce spune po­vestea unui fel de pește-om descoperit în pădurile tropicale din Amazon. Creatura lui Del Toro (în pielea căreia a intrat actorul Doug Jones) aduce destul de bine cu cea interpretată de Ricou Brow­ning în filmul mai sus-amintit, fiind însă mult mai frumos detaliată din punct de vedere grafic și semănând, într-un fel, cu straniile personaje din „Avatar“.

Amfibianul lui Del Toro este o creatură nemaivăzută, adusă la Baltimore la înce­putul anilor 1960 și ținută într-un laborator guvernamental de cercetare, unde este supusă torturii în numele științei și securității naționale. Aici, Elisa Esposito (Sally Hawkins), o membră a personalului de curățenie, se împrietenește în secret cu el. Inteligent și sensibil, amfibia­nul e vrăjit de discurile cu muzică aduse de Elisa, mănâncă cu poftă ouăle fierte de ea, se îndrăgostește.

Drumul dragostei. Și astfel, o po­veste stranie de iubire se naște între Elisa cea fără de voce (în urma unui incident petrecut în copilărie, corzile vocale i-au fost tăiate, aceasta nemaiputând vorbi) și bărbatul amfibian, care învață să comunice, asemenea ei, prin semne. Două ființe „incomplete“ splendide, ce amintesc de toate acele basme și mituri cu broaște, centauri, căpcăuni și nimfe care transformă monstruozitatea în poe­zie și coșmarul în vis multicolor.

Interpretarea silențioasă, plină de gra­ție, prin care Sally Hawkins îngus­tează „distanța dintre actorie și dans transformând comedia fizică în poezie corpo­rală“ (The New York Times), ritmurile de jazz ce răzbat din filme alb-negru sau de pe discuri prăfuite, tăcerea plină de uimire a amfibianului – toate acestea trans­formă timpul filtrat de cronometre, ceasuri, calendare (folosite aici pentru a accentua repetata monotonie a vieții) în eternitate.

În această eternitate își trăiesc po­ves­tea cei doi. Dragostea nu ține cont că unul e făcut pentru uscat, iar celălalt pentru apă, că Războiul Rece e în plină desfășurare, că generali nebuni și spioni fără inimă ucid în numele științei. Dragostea are drumul ei (ciudat, anevoios), iar Elisa și bărbatul-pește nu se abat nicio secundă de la acesta.

Amalgam. Imaginile cu chipul expresiv al lui Sally Hawkins, cu gesturile tandre dintre cei doi, cu dansul corpurilor lor sub apă, cu jocul picăturilor de ploaie pe geamul unui autobuz ar fi fost doar fotografie în mișcare dacă Del Toro nu și-ar și îmbogățit filmul cu personaje diverse, cu acțiuni neașteptate și suspans.

Zelda (Octavia Spencer) și Giles (Ri­chard Jenkins), cei mai buni prieteni ai Elisei, Richard Strickland (Michael Shannon), colonelul maniac care torturează amfibianul în scop științific, Frank Hoyt  (Nick Searcy), generalul fără scrupule care coordonează proiectul, Dr. Robert Hoffstetler (Michael Stuhlbarg), un spion rus care pledează pentru menți­ne­rea în viață a creaturii – sunt pioni care fac și mai interesantă tabla de joc a lui Del Toro.

Au loc răpiri (Elisa fură amfibianul din institut pentru a-l îngriji în cada ei cu apă sărată de acasă), crime (rușii îl ucid cu sânge-rece pe doctor), torturi (înain­te de a muri, Hoffstetler este tor­turat de colonel), acte de curaj (Zelda și Giles riscă totul pentru a-și ajuta prie­tena) și de magie (amfibianul își vindecă rănile cauzate de gloanțe).

Cu ajutorul acestor personaje, dar și al elementelor horror, science fiction, dark fantasy și melodramă gotică (pre­zente și în alte filme ale lui, precum „The Devil’s Backbone“, „Pan’s Labyrinth“, „Pacific Rim“), Del Toro șterge orice limită dintre fantezie și realitate. Basmul – „o modalitate de a înțelege lu­mea“, așa cum îl numea el cândva – i-a fost și de data asta de folos.

Labirint magic. Del Toro a știut de la început că pentru a convinge are nevoie de un scenariu puternic (pe care l-a scris împreună cu Vanessa Taylor, scenarista „Divergent“ și „Game of Thrones“) și de o creatură potrivită (pe care a gândit-o sculptorul Mike Hill, cu care a mai colaborat și la alte filme). Restul – romantism, magie, tortură, culori intense, detalii luxuriante, elemente fantastice, subtilități politice realiste – l-a țesut cu migală pentru a crea un realism magic scăldat în sclipiri de ape și lumini.

Ceea ce a reușit să facă cu „The Shape of Water“ este impresionant, prin această „schemă vizuală labirintică“, cum o nu­mește criticul Jeffrey M. Anderson, Del Toro dovedindu-se un adevărat stilist vizual, un artist pasionat și devodat care reușește să ajungă la public printr-o vi­ziune extrem de personală.

Este aproape imposibil, chiar și dacă nu ești fan Guillermo del Toro, să nu apreciezi rodul imaginației lui, să nu te miri în fața acestei stranii povești de iubire, să nu visezi, așa cum visează Elisa, că totul este posibil. Pentru că, dacă ai uitat cumva, „The Shape of Water“ îți readuce aminte că, într-adevăr, tot ceea ce-ți dorești cu adevărat se poate întâmpla.

FOTO: Cinemagia