Radu Paraschivescu: De ce este batjocorită limba română

Vorba e veche, de pe timpul roșu și negru al lui Stendhal: „Cuvintele ne-au fost date ca să ne-ascundem gândurile“. Dac-ar fi numai asta, încă am sta bine. Ipocrizia noastră de zi cu zi ar primi o nouă confirmare și cu asta, basta. Numai că lucrurile se prezintă ceva mai complicat.

Acest articol a apărut în numărul 72 (26 august – 8 septembrie 2019) al revistei NewMoney

Cuvintele nu mai sunt folosite cu grija cuvenită și de aceea nu ne mai sunt mereu prieteni sau aliați. Se vorbește și se scrie de multe ori alandala, cu un angajament neuronal anemic. Sigur, alibiul răsare imediat: „E criză de timp, e grabă mare, e nevoie doar de mesaj. Nu mai contează cum ambalezi, ci doar ce exprimi“. Un întreg curent de gândire scuză astfel stângăciile de vorbire sau de scriere și face din proasta cunoaștere a propriei tale limbi un cusur pasabil. Relativizarea încă nu și-a încheiat opera în ograda românească. Mai are de muncit. E drept, nu foarte mult.

Dincolo de indulgența prost înțeleasă, există și alte motive care pot să afecteze raporturile dintre noi și cuvinte. Două dintre ele se află la cei doi poli, plus și minus, ai comportamentului semantic: sub­utilizarea și suprautilizarea.

„Tovarăș“. Din prima categorie fac parte o serie de cuvinte aflate încă sub prigoană ideologică. Unele dintre ele au fost purtătoarele unei sarcini de pro­pagandă pe care oamenii încă nu sunt dispuși s-o uite. E cazul cuvântului „tovarăș“, în fața căruia avem ezitări la fiecare întâlnire și pe care pre­ferăm să-l ascundem, ca pe gunoi, sub preș.

El a devenit o vocabulă-tabu, la indicația intimă a autocenzurii, fiindcă simpla lui folosire te poate transforma în neo- sau în criptocomunist – în cel mai bun caz, într-un nostalgic nevindecat, chit că întovărășirea ca atare nu are nimic compromițător. În aceeași celulă a fost cazat și cuvântul „camarad“, ale cărui rever­berații legionaroide invită la precauție tot din cauza preocupării pentru „ce-o să zică lumea“ dacă o să te vadă încercând o măruntă reabilitare lexicală.

Și tot aici subzistă melancolic, de aproape trei decenii,  „ortac“, vocabulă a cărei vehiculare te transformă automat în simpatizant al minerilor și, prin ricoșeu, al regimului Iliescu. Firește, reacția față de aceste cu­vinte spune mult și despre actanții aflați în discuție. Cum știm prea bine, deși facem parte dintr-o nație adaptabilă până la stupoare, nu ne vine greu deloc să ne dăm peste cap și să devenim, când situațiunea o reclamă, intoleranți, inflexibili și intransigenți. Stăm ceva mai prost la autoexigență, dintr-un motiv elementar, dragă Watson: „C-așa-i românul“.

„Proiect“. Dacă subutilizarea anumitor cuvinte e o opțiune cu explicații politico-ideologice, suprautilizarea altora vine din pripă, neglijență, inadecvare și absența unei minime pedanterii. Efectul dezechilibrului e ușor de bănuit. Folosirea obsesivă a unui termen, indiferent de context, ajunge să plic­tisească și apoi să irite. La fel se întâmplă cu ascultarea la nesfârșit a unei bucăți muzicale inițial agreabile.

Cât de mult ți-o plăcea Pink Floyd (sau doar Pink), nu poți să-i asculți toată ziua. Cu aproape trei­zeci de ani în urmă, când tabloidizarea încă nu răsă­rise, iar televiziunile particulare mai aveau până să se nască, postul public începuse să difuzeze o piesă instru­mentală, „Lily Was Here“, compusă de Dave Stewart de la Eurythmics și cântată împreună cu Candy Dulfer. Când s-a auzit pentru prima dată, piesa a sunat diafan, sensibil și oportun. La a cincea difuzare în aceeași zi, ea a ajuns să provoace pufnituri aga­sate. La a zecea, oamenii au început să înjure, să închidă televizorul și să deschidă radioul, unde se putea auzi, evident, „Lily Was Here“.

Păstrând proporțiile, ceva asemănător se în­tâmplă de la o vreme cu termenul „proiect“. Cuvântul e victima unei suprautilizări sălbatice, a unei repetări asasine, indiferentă la context. Nimeni nu mai vorbește despre inițiative civice, școli de dans, idei, melodii, formule de echipă, intervenții de chi­rur­gie estetică, desene pe asfalt, cărți sau expoziții de sculptură. Toată lumea trăiește în obsesia pro­iectului.

Și toată lumea deplânge, paradoxal, deficitul de proiecte. Asta, în condițiile în care o vietate ta­bloi­dă de la TV a avut, cu niscai luni în urmă, „un proiect de mărire a sânilor“. Nu mai știu ce rapper lucrează în prezent la „un nou proiect“ (în traducere, o piesă care durează trei minute). Totul e pro­iect: și gresia pe care-o schimbă vecinul de la doi, și murăturile coanei Zița de la cinci, și stoarce­rea unui furuncul. Pârțul însuși a ajuns un proiect flatulatoriu.

Batjocorind acest cuvânt, ferfenițindu-l cu entuziasm și fără minte, l-am transformat într-un prieten nesigur. Iar primejdia de-a avea prieteni nesiguri printre cuvinte e că pot oricând să te trădeze. Expu­nându-te, făcându-te de râs, lăsându-te să plutești în confuzie. Însă dacă ai un pic de grijă de cuvinte, dacă le arăți prețuirea pe care le-o pretinzi la rândul tău celor din jur, poți să le readuci în rândul aliaților pe care știi că te poți bizui.

În fond și la urma urmelor, n-o fi avut nici Stendhal dreptate până la capăt. Nu ne folosim de cuvinte doar ca să ne ascundem gândurile, ci și ca să ne stro­pim viețile cu lumină, frumusețe și iubire.