Profesorul de economie Bogdan Glăvan, despre pachetul de măsuri fiscale: „Câtă vreme aceeași oameni rămân în funcții, ei vor face aceleași boacăne”

După două luni de discuții în coaliție, în Guvern și cu oficialii europeni, un așa-zis pachet de măsuri fiscale, menit să reducă deficitul bugetar, era încă la stadiul de in­tenție. Profesorul de economie Bogdan Glăvan (46 de ani) atrage atenția că deciziile sunt luate netransparent, fără o ana­liză serioasă de impact și chiar fără un scop bine definit.

NewMoney: În ultima perioadă se vorbește tot mai mult despre scenariul impunerii de noi taxe în mai multe domenii, inclusiv cel bancar. Cum priviți dumneavoastră această idee?

Bogdan Glăvan: În primul rând, ar trebui să știm dacă un anumit sector economic este subimpozitat în România, în raport cu ce este la vecinii noștri sau în altă parte. Cărui scop răspunde această impozitare, de exemplu, a băncilor? Sau a IMM-urilor, a tranzacțiilor imobiliare? Atenție, scopul nu poate fi că nu avem bani la buget! Sco­pul unui impozit nu poate fi impozitul în sine. Impozitul trebuie să răspundă unui obiectiv. Când cineva spune „pentru că așa vreau eu“, este abuziv. Oricine poate să crească oricând impozitele pentru că zice că vrea mai mulți bani la buget.

De fapt, orice impozit trebuie să răs­pundă unui scop. Și atunci, în relație cu acel scop, ar trebui făcută o analiză cost-beneficiu, pentru a decide dacă merită. La noi însă nu se pune problema așa. Nu există nici măcar o brumă științifică de analiză. Nicio analiză de impact.

Sau, într-un alt scenariu, din perspectiva de economie po­litică. Am porni de la pre­misa că această schimbare a politicii fiscale a trecut printr-o validare electorală, demo­cratică.

Așadar, o schimbare de o asemenea amplitudine, aici vorbim de creșterea poverii fiscale cu 2% din PIB (produsul intern brut, n.r.), aproximativ, implică modificarea foarte multor taxe. Și deci afectarea veniturilor reale ale unei vaste categorii de populație. Trebuia să vedem asta în programe de guvernare, dar noi nu avem așa ceva. Orice politică are niște costuri și, dacă refuzi să le accepți, atunci nu vei face decât să le mă­­rești pe viitor.

Excepția care devine regulă

– Unul dintre cele mai probabile scenarii vi­zează taxarea „profiturilor excepționale“ ale băncilor. Dar ar conta, măcar, la capito­lul venituri bugetare?

– În primul rând, nu înțeleg ce înseamnă „pro­fit excepțional“ al băncilor. Nu s-a de­finit. Înțeleg din spusele unora că e mare, pur și simplu. Vă amintesc însă că tot ce i se pare unuia mare, altuia poate să i se pară mic. Problema la bănci este că trebuie să privești această activitate într-o perspec­tivă mai lungă decât aceea cu care suntem noi obișnuiți la o altă afacere.

Dacă, la o gogoșerie, gogoașa se face di­mineața și se vinde până la prânz, poți spune dacă ai încheiat ziua cu profit, nu mai zic de trimestru sau de an. La o bancă, profitul anual, acest indicator, are o rele­vanță mult mai mică. Acolo se acordă niște credite, deci vorbim de produse care au o maturitate de 5, 10, 30 de ani. Și, în con­­secință, profitul anual este puțin repre­zentativ.

Cu alte cuvinte, ca să înțelegi cât de să­nă­toasă, cât de eficientă este o bancă, trebuie să te uiți la performanța ei finan­ciară pe un orizont mai lung de timp, care să prindă minimum un ciclu economic, deci măcar și o criză. Dacă te uiți pe un orizont mai scurt de timp, precum profitul anual, nu înțelegi nimic. Ce înseamnă profitul pe un anume an? Anul ăsta, să spunem, este mare, fiindcă s-au dat multe credite. Dar s-au dat multe credite și în 2007, și în 2008. Și băncile aveau profit. Și după aia, când a venit criza, au trecut pe pierdere, până în 2014 cel puțin. Bancherii au fost nevoiți să vină cu bani de acasă, cum se spune. Mai relevant ar fi să te uiți la un profit pe o du­rată lungă de timp, ca să vezi ce au făcut creditele alea.

Acum discutăm foarte superficial. Cred însă că, în comparație cu cât ia statul acum de la bănci, încasările vor crește, ochiometric, cu 20-30%.

Cine pierde

– Banca Centrală Europeană a anunțat deja că nu privește cu ochi buni o măsură simi­lară adoptată de Guvernul Italiei. Cât de po­trivită este în acest context adoptarea acestei suprataxe în România?

– Impozitul are două scopuri. Unu: să fi­nan­țeze bunuri publice, cheltuieli esen­țiale; doi la mână, să penalizeze o activitate. Un exemplu: cineva ar putea veni cu ideea să supraimpoziteze băncile, când ele sunt în plin proces de creștere a creditării. O teorie economică spune că orice avânt nesustenabil se transformă într-o criză.

Al doilea argument este că băncile sunt într-o poziție foarte bună de a pasa mai departe costul impozitării. Ca pentru orice altă firmă, și pentru bănci impozitul este un cost. Și urmează să țină cont de el în acti­vitate, în ciclul următor de producție. Așa că și băncile vor ține cont de el, ca ori­care alt agent economic, și vor fi tentate să paseze o parte din acest cost pe umerii clienților. E ca la hipermarket. Când s-au plafonat adaosurile comerciale, a fost simplu pentru un hipermarket să scadă cu un leu prețul laptelui și să adauge 0,01 lei, adică un ban, la alte 100 de produse. Pentru că hipermarketul vinde 1.000 de produse, nu 100.

Nimeni nu va observa la o cutie de bere, de pildă, că nu mai costă 3,86 lei, ca până acum, ci 3,87. Este sub ra­dar, nu se observă. Asta nu înseamnă că nu are efect. Bineînțeles că efectul se vede la casă, când omul plătește tot căruciorul de cumpărături. Sau asupra inflației, acolo bineînțeles că are efect. Dar asupra hipermarketului are zero efect. La fel și în pri­vința băncilor. Nivelul activelor, deci nivelul depozitelor bancare și al creditelor, e atât de amplu, încât băncile vor pasa cu mare ușurință această creștere a impozi­tării pe umerii deponenților sau ai debitorilor și aproape nimeni nu va sesiza acest lucru.

Ineficiența la putere

– Am ajuns în situația să avem nevoie de mă­suri fiscale excepționale, pentru că de foarte mulți ani România este campioana Europei pe negativ, nu reușește, de fapt, să co­lecteze taxele deja existente. Cine poate să schimbe această situație?

– Singura instituție care colectează taxe, la noi, este ANAF (Agenția Națională de Administrare Fiscală, n.r.), adică Ministerul Finanțelor. Adică este un rezultat al func­ționării defectuoase a acestei organizații și administrației, în general. La fel cum noi ne văităm că poliția nu prinde vitezomanii, că în spitale nu toată lumea își face datoria și ajung să nască diverse paciente pe trotuar, exact la fel, și din aceleași motive, în economie nu se colectează taxe. La fel cum ne văităm că lumea parchează ilegal, ana­poda, unii nu-și plătesc taxele. Doar cine are conștiință, un pic de temere sau vrea să fie corect plătește.

Așadar, este un studiu de caz privind eșecul statului din România. Câtă vreme aceiași oameni rămân în funcții, ei vor face aceleași boacăne și eficiența va fi aceeași. Deci trebuie schimbată resursa umană, regândită organizația și abia după aceea putem spera că vom colecta mai mulți bani la buget.

Acest articol a apărut în numărul 172 al revistei NewMoney

FOTO: Laszlo Raduly